O vară-ntre portocale

În anul 20.. ajunsesem pe tărâmul fascinant al Italiei, în programul de student exchange, ceea ce îmi provocase o mare bucurie, în timp ce mama își făcea nenumărate griji în legătură cu plecarea mea. Aceleași ca la mutatul în căminele Facultății de Litere, în cealaltă parte a țării. Adevărul este că puteam alege o școală mai apropiată de ai mei, dar nu am vrut. Le-am prezentat cu atât patos, cu atâta poezie, locul unde urma să învăț tainele scrisului încât s-au lăsat înduplecați și m-au condus până la aeroport cu lacrimile șiroind. De bucurie, de tristețe, de … De parcă mai contează! 

Anii au trecut pe nesimțite, iar visurile mele de mare scriitor au eșuat pe treptele facultății. Prins în vâltoarea tinereții, am crezut că alesesem bine. Acum, ceva mai copt la minte, mă găseam într-o situație extrem de neplăcută, pe care nu aveam multe șanse să o repar. 

Așa că, atunci când unul dintre profesori ne-a pomenit în treacăt despre programul de student exchange, am simțit că asta îmi va fi chemarea! Ce nu știam în momentul în care completam formularele și depuneam actele pentru pașaport, era că Italia va lua cu o parte din sufletul meu și o va înlocui cu portocale, cu multe portocale…

Sosit în Sicilia, am avut noroc de o familie care vorbea engleza, astfel că ne-am putut înțelege din prima zi, fără a fi nevoie de semne sau traduceri trunchiate care să ne bage și mai mult în ceață. Capul familiei, don Giovanni Lombardo, părea de vârsta tatălui meu, ca la vreo 47-50 de ani, cu față rumenă și început de chelie, mândru, dar modest în același timp. Partenera lui de viață, donna Carla, părea opusă soțului ei: păr negru, bogat, prins mereu într-o coadă împletită și răsucită cu măiestrie în coc, serioasă, dar cu un licăr de voioșie în privire pe care nu l-am mai văzut decât la o singură persoană, fiica ei Olivia.

După un zbor de câteva zeci de ore, căldura orașului m-a izbit din plin, făcându-mă să-mi pierd răsuflarea. Ajuns la casa Lombardi, mi-a fost oferită camera de oaspeți, simplă, dar curată, care avea un beneficiu impresionant – o intrare proprie, direct din grădina cu portocali, lămâi și liliac care mă îmbătau zilnic cu parfumurile lor. 

După vreo două săptămâni, donna Carla m-a anunțat cu o veselie total necaracteristică ei că unica lor fiică va sosi acasă și că o voi cunoaște chiar în acea după-amiază. Am înclinat din cap și mi-am văzut de lucrul meu la romanul pe care îl începusem de-acasă și care îmi era tema de final de an la facultate.  

În fiecare dimineață, mă trezeam la 7 fix și admiram câteva minute peisajul divin de la fereastra camerei. Apoi, un duș rece care să mă învioreze și bine meritata cană cu cafea neagră, cu doar un strop de zahăr, iar eu deveneam numai bun de treabă. Mă așezam în grădina cu portocali și, la umbra lor, mă adânceam în scris.

Când călcasem prima dată pe pământul italian, nu crezusem că voi avea mari sorți de izbândă și că voi reveni acasă cu aceleași pagini albe cu care sosisem. Mare mi-a fost mirarea când, în prima zi în care mi-am găsit locul sub portocali, am scris pagină după pagină. Am spus mulțumesc în mintea mea și am continuat cu aceeași rutină. Aveam deja strânse câteva zeci de pagini și chiar întrezăream un viitor bun pentru cartea mea. Închipuisem o poveste modernă de iubire, cu personaje puține, dar bine creionate, ceva intrigă și suspans, dar încă puneam în balanță finalul. Nu mă îngrijoram prea tare – mai aveam până acolo!

Dimineața de care vă spun era ca toate celelalte, călduroasă și mirosind a flori de portocal. Mi-am făcut puțin de lucru, apoi am anunțat familia că ies să iau prânzul în orășelul din apropiere. Don Giovanni a înclinat ușor din cap și mi-a urat drum bun. Drumul era un fel de potecă mai lată, pietruită, dar prăfoasă, care șerpuia printre coline, coborând și urcând până când o lua la vale până ajungea să se unească cu plaja. Orășelul era plin de copii, de femei gălăgioase și de bărbați pescari, care se trezeau în creierii dimineții pentru a prinde cei mai proaspeți pești. Pe aici îmi duceam veacul la orele prânzului, înfulecând cu poftă feluri nemaiîntâlnite din pește – prăjit, ars pe grătar sau umplut cu legume, fructe sau brânzeturi sărate – și garnituri bogate din cartofi sau legume zemoase. Alături, alegeam mereu o carafă cu vin alb rece, care îmi ostoia setea și mă îndemna la somn. Petreceam așa vreo 2-3 ore, apoi îmi făceam curaj și mă întorceam pe aceeași potecă prăfuită spre casă. 

Intrând în curte, am zărit cu coada ochiului o prezență diafană și desculță care își făcea de lucru cu o scară în livada cu portocali. Părul negru i se legăna pe spate ca valurile mării, iar pielea măslinie îi era acoperită de o fustă și o bluză de culoarea fructelor din jur. M-am oprit ca trăznit și mintea mea, deja încețoșată de la vin, a început să se tulbure și mai rău la vederea făpturii care părea să fie din altă lume. Vocea donnei Carla m-a scos din reverie și m-a înștiințat că ființa minunată din fața mea era chiar fiica de care îmi vorbise mai devreme. Olivia avea 18 sau 19 ani, ochii întunecați, plini de mister și buzele cărnoase care ar fi putut șopti cele mai aprige vorbe sau cele mai dulci versuri la urechile celui care ar fi ascultat-o.

O priveam ca un om beat și abia am reușit să articulez două vorbe, bălmăjind ceva despre rău și somn. Cred că i-am făcut o primă impresie destul de neplăcută, dar mai bine așa, decât să stau pironit în fața ei, incapabil de a spune ceva.

Am renunțat la scris în ziua aceea și am dormit tun până la ora cinei, când Olivia a bătut la ușa camerei mele pentru a mă anunța că masa e gata și că sunt așteptat. M-am împleticit până la ușă și i-am spus Oliviei că îmi pare rău, dar nu voi putea onora invitația. Am auzit un oftat ușor prin lemnul ușii, apoi, pașii ei îndreptându-se spre scară și coborând treaptă cu treaptă spre salon.

Am deschis ușa balconului, sperând că aerul răcoros al serii mă va ajuta, dar nu am reușit decât să aduc parfumul portocalelor în cameră care m-a amețit mai tare. Am încercat cu apă rece și asta mi-a mai stins din focul interior cât să pot face un duș rapid și să îmi dau jos hainele îmbâcsite de praf. Așternutul scorțos și alb a adus pacea și somnul s-a pogorât asupra mea mai repede decât aș fi crezut. Am adormit convins că mă păștea o răceală zdravănă! Abia a doua zi am realizat că nu era vorba de nicio boală trupească, ci de una a inimii, căreia nu știam cum să îi fac față.

***

I-am dat târcoale Oliviei câteva săptămâni, dar ea părea să nici nu mă vadă. O urmăream cu privirea de la geamul meu cum alerga prin grădină, cum muta scara de la un portocal la celălalt, culegând fructele zemoase fără oprire. Uneori, aveam senzația că știe că o privesc, dar mă ignoră fără nicio remușcare. Ca printr-o minune, aproape când eram pe punctul de a renunța la sentimentele mele, Olivia m-a invitat la o plimbare pe malul mării, pentru a-și exersa engleza. Însă, ochii ei strigau altceva, acei ochi întunecați precum o furtună! Am acceptat, iar în zorii zilei următoare, am pornit agale spre plajă. Am mers în tăcere pe poteca pe care mergeam spre oraș, iar pe la jumătatea drumului, Olivia m-a tras de mână spre o pantă abruptă, care ducea într-un golfuleț ferit de ochii curioși ai lumii. Am urmat-o ca prin vis și ne-am așezat la umbra unei peșteri, direct pe nisipul rece. Olivia a scos câteva portocale din sacoșa din pânză pe care o avea cu ea, a tăiat un fruct și mi-a întins jumătate, în timp ce ea deja mușca din cealaltă. Zeama îi aluneca pe bărbie, pe gât, pierzându-se între sânii rotunzi ca două portcoale, ascunși privirii de bluza din in pe care o purta. Îmi închipuiam ca un nebun cum aș putea să o ating, să îi scot bluza cu flori albe de pe ea și cum opresc acel fir de suc portocaliu. Nici nu mi-am dat seama că mă holbam la ea până când nu și-a întors capul și m-a țintuit cu privirea, iar ochii ei îmi spuneau că știu la ce mă gândeam. 

Am pus deoparte jumătatea de portocală, m-am apropiat de Olivia, i-am prins fața în mâini și am sărutat-o cu toată puterea de care eram în stare. Nu știu cât am stat așa, cu buzele lipite, simțind gustul de portocale amestecându-se cu dulceața buzelor ei. Mi-am făcut curaj și m-am întins spre Olivia, am așezat-o ușor pe nisip și i-am simțit trupul răspunzând trupului meu. Totul s-a petrecut ca prin vis, hainele s-au desfăcut singure, iar mâinile și-au găsit drumul fără prea multă căutare. Devenisem un singur trup, de parcă așa ne fusese scris. Mă temeam să deschid ochii, poate că visul s-ar fi destrămat și nu îmi doream asta. Am rămas înlănțuiți mult timp, am simțit răcoarea brizei învăluindu-ne, dar tot nu voiam să ne despărțim. Olivia mi-a șoptit că e târziu și atunci ne-am transformat înapoi în două trupuri. Nu știam ce voi face, cum voi da ochii cu părinții ei, dar drumul spre casă mi-a limpezit mintea și amîndoi ne-am purtat de parcă nimic nu s-ar fi petrecut pe plajă. 

***

Mai aveam de stat la familia Lombardi vreo două luni și nu credeam că voi reuși să rezist până la capăt. Ziua, urmam același plan de dinaintea sosirii Oliviei: cafea, scris, prânzul în oraș, iar scris. Seara, în schimb, folosindu-se de același motiv – engleza, Olivia își unea mâna de a mea și porneam spre adăpostul golfului nostru, unde petreceam clipe pasionale de iubire. Dar, la fel de furtunos cum a fost începutul, s-a spulberat și ultima zi împreună.

Fără nicio vorbă, m-am trezit într-o dimineață, îmbătat cu același parfum de portocal și liliac pentru a nu o mai găsi niciunde pe Olivia. Gâtuit de emoție, am întrebat-o pe donna Carla unde este fiica dumneaei, iar femeia mi-a răspuns sec că Olivia s-a reîntors la școala cu internat din Roma, unde frecventa cursuri de artă și limbi străine. Donna Carla a dat să iasă, apoi s-a întors spre mine și mi-a sugerat că ar fi mai potrivit să îmi văd de scrisul meu și să nu o caut pe fiica ei. Vocea femeii mi-a dat de înțeles că aventura mea și a Oliviei nu trecuse neobservată. Am plecat capul și am revenit în camera mea. Doar câteva săptămâni îmi mai lipseau pentru a pune punct romanului. Dar inima mea se zbătea ca o pasăre închisă într-o colivie, strigându-și durerea.

Am vrut să merg după Olivia la Roma, chiar îmi pregătisem bagajul, însă ceva îmi spunea să nu fac asta. Oare nu o iubeam suficient? Oare nu era iubire ce simțeam pentru Olivia? Poate că ea nu mă iubea. Altfel, de ce să nu-mi fi spus că pleacă? Am hotărât să nu plec, să îmi termin romanul și să revin acasă. Mă simțeam trădat, derutat, trist, nesigur de ceea ce simțeam. Timpul s-a scurs mai repede decât mi-aș fi imaginat, iar ziua plecării mele sosise în sfârșit. Le-am mulțumit gazdelor mele, cu promisiunea de a le trimite romanul meu atunci când va fi publicat.

Ajuns acasă, mi-am regăsit familia, le-am povestit mamei și tatălui meu despre minunata Sicilia, despre mare, despre portocale, despre familia Lombardi, păstrând pentru mine furtuna numită Olivia.

Aș vrea să vă pot spune că ne-am reîntâlnit după ceva ani sau că am avut curajul de a o căuta la Roma, dar nu a fost așa. În schimb, am publicat romanul scris în acele luni călduroase în Sicilia, am scris despre o iubire cu gust de portocale dintre un băiat și o fată, despre visul unei iubiri de-o vară care nu s-a stins niciodată pe deplin. Tot ce pot spera este că Olivia a văzut romanul meu în timp ce trecea pe lângă vreo librărie cochetă din Roma sau din Paris sau din oricare alt oraș al lumii, că a avut curiozitatea să deschidă cartea și să descopere povestea noastră așa cum am simțit-o în acea vară-ntre portocale.