Edith

Edith descoperise acum câteva luni o ușă dărăpănată în sera cu flori din spatele casei mătușii Agatha. Sera rămăsese în paragină după ce unchiul ei murise într-un accident stupid de mașină acum vreo zece ani, iar mătușa pur și simplu pusese un lacăt pe ușa din metal și sticlă și aruncase cheia la întâmplare într-o cutie de biscuiți din bucătărie. Apoi, Edith sosise să locuiască cu mătușa ei; la început, fusese pentru vacanța de vară, apoi, șederea ei se prelungise pe durată nedeterminată. Iar acum se împlinise un an de când Edith și mătușa Agatha locuiau împreună, ca două vechi prietene, care nu își vorbesc decât din priviri.

Edith era o adolescentă de 17 ani, ai cărei părinți treceau prin cel mai insuportabil divorț posibil. Certuri, lupte pentru custodia ei, cereri de despăgubire financiară colosale și țipete, multe țipete, cu care Edith se obișnuise, dar care mai săpau câte un șănțuleț adânc în inima ei. Tot ce își dorea mai mult pe lumea asta era un colț de liniște! Un loc unde să fie doar ea cu cărțile și muzica ei, cu gândurile ei care clocoteau ca o poțiune magică și care nu mai aveau mult până să iasă la suprafață. Atunci, Edith a primit ceea ce și-a dorit – liniștea casei mătușii Agatha.

Destul de izolată, casa fusese construită în epoca victoriană și își păstra încă frumusețea de altă dată: ferestre înalte, veranda largă care te invita practic înăuntru, detaliile care transformau casa într-o bijuterie arhitecturală. Clădirii impunătoare i se adăuga o superbă seră din sticlă, în care unchiul lui Edith crease un mict sanctuar, o oază verde. Dar, la fel de repede precum luase naștere, sera și plantele se stinseseră, iar clădirea devenise un motiv de tristețe pentru mătușa Agatha. Edith era liberă să se plimbe peste tot, așa că presupusese că și sera era inclusă. Își forțase un pic norocul, dar mătușa oftase și îi dăduse cheia fără să spună ceva. Acolo, în seră, Edith descoperise o ușă din lemn, aproape putrezit, cu o clanță din metal, cu înflorituri și pietre decolorate de trecerea timpului. Apăsase pe clanță, convinsă că nu se va întâmpla nimic, dar auzise un clanc puternic și ușa se deschisese, dezvăluindu-i o lume nouă, în care doar ea, Edith, avea acces. Era aceeași seră, doar că acesta era vie, plantele fremătau de viață, înfloreau mereu, iar culorile florilor păreau de pe altă planetă. Chiar în centrul serei, se afla o bancă din lemn, de unde puteai vedea întreaga seră. 

Oare unchiul și mătușa ei știuseră de acest loc? Și dacă da, cum de fusese Agatha de acord ca nepoata ei să aibă acces la o lume magică? Edith depășise stadiul de întrebări și doar se bucurase de încă un loc doar al ei. Până când magia a început să o cuprindă…

Prima dată când simțise că ceva se schimbase în locul din spatele ușii, Edith stătea cu căștile în urechi pe banca din centrul serei și gândurile îi alergau aiurea prin cap. Melodia se auzea din ce în ce mai încet, încețoșat, ca printr-un perete, până când se opri de tot. Lacrimile fetei alunecau ușor pe obraji, de parcă așteptaseră acel moment să apară. După câteva minute, însă, un urlet s-a ridicat necruțător din gâtul lui Edith, iar pieptul i s-a deschis, făcând loc unui stol de păsări negre ca noaptea, care s-au îndreptat spre tavanul serei și s-au topit ca fumul unei lumânări. Speriată, Edith a ieșit din sera din cealaltă lume și a refuzat să mai intre acolo timp de câteva zile. Nu voia să mai treacă în lumea de dincolo, dar simțea chemarea serei, a plantelor, a băncii și, astfel, a revenit. O dată și încă o dată și încă o dată…Și, de fiecare dată, se întâmpla același lucru: lacrimi, urlet, piept deschis și stolul de păsări negre. 

Edith era intrigată și speriată în același timp, dar continua să descuie ușa din seră și să stea cu ea însăși până când se simțea sleită de puteri. Nu i-a spus niciodată mătușii Agatha despre ce se petrecea cu ea dincolo de ușă, dar, cumva, simțea că mătușa știa și că era de acord cu asta.

Primele săptămâni au fost cele mai crunte, pentru că atunci când pieptul i se deschidea, o durere insuportabilă punea stăpânire pe ea de parcă ar fi înjunghiat-o cineva cu un vătrai încins chiar prin inimă. Apoi, încet-încet, durerea s-a estompat, până s-a dus de tot, iar păsările cele negre au încetat să mai iasă din sufletul ei. Edith a știut atunci că era ultima oară când intra în sera cea frumoasă și verde – sufletul ei se vindecase…