Tablou de primăvară – partea a șasea

Când am cunoscut-o pe Jo, renunțasem la pictură. Simțeam că pensula și culorile îmi sunt cei mai aprigi inamici. Drept urmare, le-am strâns pe toate și le-am aruncat în primul tomberon care mi-a ieșit în cale fără niciun resentiment.

De vreo 30 de minute, mă fâțâi prin fața magazinului de artă și încerc să îmi adun curajul să intru. E al naibii de frig, dar picioarele mele se încăpățânează să se miște doar stânga-dreapta și deloc înainte! Mă opresc pentru câteva secunde și îmi rod o unghie. Misha ar spune că e un obicei groaznic și eu i-aș da dreptate, privind-o drept în ochi și numărându-i zecile de pistrui pe care îi iubesc atât de mult la ea! Dar Misha nu e aici cu mine acum, deci îmi pot roade unghia cât vreau!

Vreo 4 sau 5 fete ies gălăgios din magazin cu pungi pline de culori, pânze și pensule și trec pe lângă mine, ignorându-mă de parcă nu aș fi aici.

Mă mai învârt puțin, număr până la 10, inspir și expir adânc, îmi netezesc hainele, îmi mai rod un pic unghia de la degetul mare de la mână dreaptă ca într-un fel de ritual. Apoi, trag aer în piept și pășesc spre magazin. 

Mirsoul de vopsea este primul care mă întâmpină ca un vechi prieten, rafturile pline îmi încântă ochii înfometați, în timp ce degetele încep să se plimbe singure pe bucăți de pânză, pe tuburi cu acuarele. Îmi aleg un șevalet, câteva pânze de dimensiuni mici, un set de culori în ulei și unul cu pensule. Le țin în brațe ca pe un copil și parcă nu aș vrea să le dau drumul vreodată! Plătesc, îmi iau punga cu cumpărături și ies din magazin, chiar când lacrimile îmi inundă chipul. Mi-a fost atât de dor de pictură și nici măcar nu am știut!

Mă îndrept spre casă, cu punga în brațe și plâng și râd în același timp precum o nebună. Abia aștept să o văd pe Misha și să cuprind intensitatea ochilor verzi într-un tablou!