Au trecut 3 ani de când Jo s-a unit cu marea și mi-a lăsat sufletul pustiu. Ceea ce începuse ca un plan de răzbunare s-a transformat peste noapte într-o poveste de iubire care și-a găsit finalul mult prea devreme. Locuiam într-un apartament la malul mării și ne petreceam zilele la plajă sau la adăpostul umbrelelor fără griji.
Apoi, totul s-a schimbat într-o dimineață rece, cum nu trăisem până atunci. Până și cerul știa că ceva era în neregulă. Josephine era pe balcon, iar mâna dreaptă îi alunecase într-un unghi ciudat. Am clipit de câteva ori și mi-am dat seama că întreaga scenă era ciudată. Am alergat spre ea, am strigat-o, i-am scuturat corpul neînsuflețit, i-am sărutat chipul, dar nimic nu a adus-o înapoi. Jo a mea nu mai era… murise privind marea, fericită, împăcată și iubită până în ultimul moment.
– Off, Carrie, totul pare încă atât de viu. Parcă nici nu au trecut 3 ani. Poate că nici nu vreau să fie altfel… îi șoptesc pisicii negre care stă pe pervaz fără să mă ia în seamă.
Rămân pierdută privind pe geam alături de Carrie și tresar la auzul soneriei cu care nu m-am obișnuit încă.
– Imediat, strig în timp ce mă îndrept spre ușă pentru următoarea livrare de mobilă…
Am scris acest text ca răspuns la tema lunii propusă de Diana, pe baza imaginii de mai jos.
