Zgomotul valurilor și mirosul sărat al mării mă trezesc în fiecare dimineață de ceva timp. De multe ori, mă gândesc dacă sunt aici cu adevărat sau e doar o închipuire a minții mele. Apoi, simt mâna lui Jo pe spatele meu și știu că nu este un vis, este doar purul adevăr. Cine ar fi crezut că sufletele noastre zdrobite își vor găsi alinare unul într-altul? La fel de adevărat este și faptul că relația noastră nu e cea mai solidă, pentru că s-a născut din durere și dezamăgire, dar ceva este și suntem dispuse să luptăm pentru acest ceva.
Mă întorc spre Jo și îi privesc chipul adormit, pleoapele care tremură din când în când, semn că visează ceva, buzele pline și părul ciufulit de care se va plânge, ca în fiecare dimineață, încercând să îl îmblânzească până când se va da bătută și îl va prinde într-un coc la fel de ciufulit. O privesc așa câteva minute bune, apoi mă ridic fără să o trezesc și încep să strâng hainele noastre care marchează un drum între pat și balconul îngust pe care atârnă neglijent sutienului lui Jo alături cartea pe care o citeam atunci când buzele ei mi-au atins clavicula aseară.
De când suntem în orășelul ăsta uitat de lume, doar asta facem: înotăm, facem dragoste cu trupurile arzând de la căldura soarelui, ne ascundem la umbra unei terase, ne amețim de la câte un pahar cu vin alb și apoi din nou în cameră. Parcă ceea ce trăim zilele acestea se aseamănă unui disc vechi pus pe repeat…
Așez hainele pe scaunul din colț și mă întorc să o privesc pe Jospehine din nou, doar pentru a mă pierde în ochii ei negri și în zâmbetul ei când vede cât de ordonată pot fi chiar și acum când poate nici nu ar trebui. Mă apropii de pat și ea mă trage de mână lângă, într-o îmbrățișare fierbinte, în timp ce buzele ni se contopesc într-un sărut cu gust de mare…
Am scris acest text ca răspuns la tema lunii propusă de Diana, pe baza imaginii de mai jos.
