Sursa foto și editare: Canva Pro

Tablou de primăvară

by Oana Lambrache

Mi-am așezat șevaletul lângă geam, astfel încât să pot profita la maximum de lumina naturală, dar și de modelele mele. Mereu le aleg din mediul înconjurător; nu suport ideea de a folosi fotografii sau imagini din mintea mea. Am ales hârtia potrivită, culorile în ulei, pensulele și trusa de cuțite de pictură primită de la mama, când am împlinit 18 ani. De la ea am moștenit iubirea pentru artă și talentul la desen. Mama iubea portretele în cărbune și m-a învățat cum să îl folosesc pentru a scoate în evidență anumite părți ale chipului unui om. 

Apoi, am descoperit culorile și cărbunele a dispărut ușor-ușor din mâinile mele, făcând loc tuburilor de vopsea. Mama a fost dezamăgită de alegerea mea, dar mi-a respectat-o și, astfel, am pornit pe drumul picturii în ulei. 

Îmi selectez culorile, le amestec, creez nuanțe noi, adaug alb și negru până când sunt mulțumită de ceea ce obțin. Sunt o perfecționistă și nu accept jumătăți de măsură! Trasez linii subțiri, conturând un chip de femeie cu buze pline, cărnoase, cu ochii închiși, cu mâna dreaptă prinsă în părul unui bărbat al cărui chip e ascuns, dar pe care îl știu prea bine.

Am fost admisă la Facultatea de Arte Plastice și m-am mutat în celălalt capăt al țării pentru a studia, pentru a-mi urma visul de a avea tablouri expuse în marile galerii de artă. Eram o fetiță cu capul în nori, care nu știa încă în ce fel de lume intrase. Apoi, a apărut El – Elliot Harper, profesorul de Istoria Artei, poate un pic prea tânăr pentru a preda o astfel de materie. Era tipul de bărbat arogant, de o inteligență sclipitoare, care știa asta și o folosea de fiecare dată când avea ocazia. Iar ochii… oh, ochii aceia verzi, care sfredeleau chiar și pereții facultății, nu lăsau pe nimeni indiferent. Dar el m-a ales pe mine…

Cât de naivă am fost! Pe motiv că aveam nevoie de studiu intensiv, mi-a asignat ore cu el la finalul fiecărei zile, în biroul lui. Zi după zi, ne-am apropiat, am început să discutăm despre artă, despre pictorii preferați, despre stiluri și culori. În acele clipe, pe care le petreceam împreună, simțeam cum mi se deschid ochii și mă simțeam ca un burete care absoarbe informații. De la discuțiile despre artă în birou până la cele din patul lui a fost doar o clipă…

Nimeni nu știa despre noi, nimeni nu trebuia să afle despre noi. Muream de dorința de a spune cuiva, măcar și faptul că iubeam pe cineva, iar acel cineva mă iubea la rândul lui. Sau, cel puțin, așa credeam… Iubirea lui era doar aroganță, infatuare, dovada că putea suci capul unei studente fără prea mult efort. Nu era nicidecum iubire.

Trecuseră câteva luni de când începusem această relație când am mers, ca de obicei, în biroul lui pentru orele suplimentare și am auzit un schimb de replici tăioase între Elliot și o femeie, care era extrem de nervoasă. Până să mă decid dacă ar trebui să plec sau nu, ușa biroului s-a deschis cu o bubuitură și femeia a ieșit cu lacrimi în ochi. S-a oprit pentru o clipă și m-a măsurat cu privirea, de parcă eram o insectă scârboasă, apoi a trecut pe lângă mine fără să se uite în urma ei. Era soția bărbatului pe care îl iubeam…

Lumea mea s-a prăbușit pe holul facultății, iar ceea ce credeam că știu despre iubire s-a stins mai repede ca o țigară uitată într-o scrumieră pe masă. Am plecat fără să cer vreo explicație și am aflat la scurt timp că profesorul era căsătorit, dar că nu purta verigheta tocmai pentru a atrage studentele în biroul lui sub pretextul unor ore de studiu adiționale. Eu eram doar o verigă din lungul șir de tinere care se îndrăgostiseră de el și care, ca și mine, fuseseră date la o parte atunci când soția le descoperise.

Am terminat anul și m-am transferat la un alt departament, pentru că nu suportam ideea de a-l vedea și de a fi în aceeași încăpere cu el. Simțeam că am eșuat, că mi-am ruinat planul și, ca totul să fie de nesuportat, mama a suferit un accident rutier. Medicii nu au mai putut face nimic. M-am închis în mine, o umbră a fetei care am fost și am încercat să trăiesc cu tot bagajul emoțional pe care îl acumulasem într-un an de zile.

Mâna mi se plimbă pe hârtie, iar liniile de culoare dau viață detaliilor tabloului meu. E primăvară și florile de cireș se reflectă în geamul de care cei doi stau lipiți, fără să le pese că cineva i-ar putea vedea. Nici mie nu mi-a păsat acum mult timp… 

Câteva picături de sudoare îmi alunecă pe obraz, semn că am nevoie de o pauză, iar ochii mei îi privesc pe Elliot și pe noua lui iubită cu ură, dar și cu gratitudine pentru tabloul pe care mi l-au oferit. Un lucru bun a ieșit din toată această nebunie pe care am trăit-o – picturile mele au căpătat suflet, au transmis emoții pe care oamenii nu credeau că le pot simți, iar lucrările mele au fost expuse în cea mai mare galerie de artă din oraș.

Mă întorc la tablou și adaug ultimele elemente și detalii, îmi pun semnătura în colțul din dreapta jos și mă gândesc cu milă la biata Josephine, naivă, încrezătoare, la fel ca mine atunci când l-am întâlnit pe Elliot. În câteva zile, soția lui va sosi acasă, va face un scandal, Josephine va dispărea din peisaj, iar Elliot se va purta de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar tabloul meu este dovada că ea a fost aici… așa cum și celelalte fete au fost înaintea ei.

Am scris acest text ca răspuns la tema lunii propusă de Diana, pe baza imaginii de mai jos.

tablou

Leave a Comment

*Folosind acest formular ești de acord cu prelucrarea datelor cu caracter personal.

Te-ar putea interesa

Acest site folosește cookie-uri pentru a vă oferi cea mai bună experiență atunci când îl accesați. Prin apăsarea butonului de "Accept", vă dați acordul pentru prelucrarea datelor voastre! Accept

Textul nu poate fi copiat!