Sursa foto și editare: Canva Pro

Pianul

by Oana Lambrache

Într-o cameră întunecată de la capătul holului, se aud vag sunetele unui pian, ale clapelor alb-negre care își cântă o tristă poveste. Un zgomot de chei pune capăt melodiei și, în locul ei, rămâne o liniște ca de mormânt.

***

O pereche de ochi verzi ca smaraldul citește cu nesaț o partitură pentru pian, apoi trece la următoarea, până când vânzătorul de la magazinul de muzică îi cere să le cumpere sau să plece. Fata știe că nu are niciun ban și pune partiturile la loc, ieșind în strada aglomerată și zgomotoasă. Aruncă o ultimă privire vitrinei cu instrumente muzicale, zăbovind asupra unui pian clasic, oftează și îi întoarce spatele, mișcându-și fără voie picioarele spre casă.

Olivia, posesoarea ochilor verzi, descuie ușa și intră în cămăruța pe care abia și-o permite din salariul de chelneriță la cafeneaua din colț. Își aruncă cheile pe masă și oftează din nou, în timp ce se pregătește de muncă. Urăște să toarne cafea, să ia comenzi și să ducă farfurii cu mâncare, să curețe mesele și să primească gumă de mestecat sau cupoane expirate drept bacșiș. Doar că are nevoie de bani, așa puțini cum sunt. Salariul ăsta mizerabil o ajută să își plătească chiria și să pună câțiva bani deoparte pentru visul ei – un pian!

Nu știe de unde vine pasiunea pentru muzică, pentru pian, dar simte, în adâncul ființei, că asta e menirea ei!

Acum 5 ani, Olivia s-a trezit într-o cameră de spital, singură, fără acte, fără nimeni care să o ajute. Medicii i-au spus că era pacienta lor de câteva luni, fusese internată în urma unui accident rutier, care o adusese într-o stare profundă de comă. Nimeni nu știa cine era și nimeni nu venise să o vadă în tot timpul cât stătuse în spital. Părea că nu există!

Puțin câte puțin, Olivia își recuperase funcția motorie și numele. Fusese singurul lucru pe care și-l amintise. Cu ajutorul unui centru social, primise niște bani până urma să se pună pe picioare. Apoi, găsise camera în care locuia acum și slujba de la cafenea. În fiecare zi, fata spera că cineva o va recunoaște pe stradă sau că își va aminti ceva nou. Doar că nu se întâmpla nimic… Totuși, continua să se plimbe, să se avânte un pic mai departe pe zi ce trecea, până când descoperise magazinul de muzică. Ochii i-au sclipit imediat la vederea pianului și a partiturilor și ceva s-a trezit în ea, ceva din trecutul ei, familiar, dar încă neclar!

A continuat să meargă la magazin, deși vânzătorul o privea mereu cam urât, pentru că nu cumpăra nimic și doar atingea clapele și citea partiturile. Olivia simțea că pianul făcuse parte din viața ei, dar nu își putea aminti în ce fel. Era de parcă ar fi avut un văl pe ochi și vedea totul prin el, neclar.

Fata revine în prezent, lângă tejgheaua cafenelei, amintindu-și că mai are 10 minute până la pauza de masă. Se grăbește să curețe ultimele două mese și, apoi, își agață șorțul în cuier și iese pe ușa din spate să ia aer. E frig și puținul soare care a apărut nu ajută cu nimic. Parcă e pe cer doar să râdă și el de ea! Se simte nedreptățită, singură, uitată de toți și toate și mai are puțin și plânge. Își clatină capul, încercând să scape de gândurile astea. Se răzgândește cu pauza și dă să intre înapoi în cafenea, când își aude numele. Se oprește, mai mult speriată, decât curioasă, neavând curaj să se întoarcă. Vocea unui bărbat îi repetă numele, iar pașii lui se aud apropiindu-se de ea. Îi e frică, dar se întoarce, dând cu ochii de un tânăr de vreo 35 de ani, cu ochii negri, întunecați, care îi zâmbește.

– Olivia! Dumnezeule, de când te caut! 

– Cine ești? se aude întrebând fata.

– E o glumă, nu? Știi prea bine cine sunt!

– Nu, nu știu. Mi-am pierdut memoria, se trezește Olivia mărturisind totul despre ea, puținul pe care îl știe. În acest timp, îl vede pe străinul din fața ei, încruntându-se, mirându-se de ceea ce aude.

– Nu se poate! Olivia, sunt Liam, sunt soțul tău. Te caut de mai bine de 5 ani, eu … vocea i se sparge și bărbatul izbucnește în lacrimi, fâcând-o să se simtă inconfortabil. 

– Uite, eu nu te cunosc și pauza mea de masă s-a terminat deja. Trebuie să mă întorc la muncă. Îmi pare rău, cred că mă confunzi cu altcineva, îmi pare rău… repetă Olivia, repezindu-se spre ușă, pe care o încuie, în timp ce inima îi bate în piept de parcă ar vrea să iasă și să fugă. A așteptat atât de mult ca cineva să o recunoască, iar acum fuge ca o proastă. Dacă asta e șansa ei? Nu ar fi mai bine să afle ce știe bărbatul ăsta, decât să regrete mai târziu?

Trage aer în piept, descuie ușa și îl găsește pe Liam în spatele ei. E frumos, până și ea vede asta. A zis că e soțul ei, dar de ce nu a găsit-o până acum? Capul îi vâjâie, privirea îi devine neclară și leșină, auzind niște note zburând de pe clapele unui pian.

***

Timp de 2 săptămâni, Olivia și Liam se întâlnesc în Parcul Central și vorbesc. De fapt, el vorbește, ea doar întreabă, ascultă, procesează. Încă nu are curaj să meargă acasă. Ceva tot nu e în regulă, dar nu își dă seama ce. Liam pare bărbatul perfect, blând, calm, educat, mereu atent cu ea, dar privirea… privirea lui spune mai multe decât o fac vorbele lui. Întunecimea din ea o face să tremure, o sperie, o face să fie reticentă în a merge cu el în casa lor. Liam o înțelege, nu o presează, dar atitudinea lui îi dă altceva de înțeles. Așa că, într-o zi, după întâlnirea lor din parc, îl urmărește. Riscă mult, dar vrea să afle dacă e ceva în neregulă. Ajunge la o casă frumoasă, modernă, albă, cu geamuri mari și o grădină cu flori. O potecă pietruită duce spre spatele casei, iar Olivia se strecoară cu grijă, privind în spatele ei și asigurându-se că nu o vede nimeni.

Așteaptă în tăcere, în timp ce seara coboară, aducând adăpostul întunericului asupra fetei. Liam iese, se urcă în mașină și pleacă, iar Olivia se ivește din spatele unui pâlc de arbuști și apasă pe clanță. Surprinzător, ușa se deschide, iar fata intră în casă fără niciun fel de teamă. În pragul livingului, încremenește văzând un pian. Îl admiră preț de câteva minute, apoi se apropie de el, atingând clapele reci și dure. Un șoc electric îi străbate corpul și un film i se derulează rapid în cap: o fetiță cu ochii verzi strigând de bucurie la vederea unui pian de jucărie, o adolescentă cu aceiași ochi care se așază pe scaun și începe să cânte pentru o sală arhiplină, o tânără într-o rochie albă alături de Liam, o palmă, două, pumni, o mașină scrâșnind pe șosea, o bubuitură și, apoi, întuneric.

Olivia tremură din tot corpul, iar lacrimile, pe care le-a ținut în ea până acum, își găsesc drum și se preling pe obrajii reci. Alunecă lângă piciorul pianului, plângând, până la epuizare.

***

– Hei, trezește-te! Scumpo, e timpul să te trezești! 

O durere surdă o lovește în moalele capului, iar Olivia își amintește brusc unde se află și cine este. Deschide ochii, îl vede pe Liam și încearcă să se ridice, dar cade instant pe podea. E legată cu un lanț, într-un fel de pivniță, iar bărbatul stă pe un scaun în fața ei.

– Cine ești? Spune-mi cine ești! urlă Olivia spre, aruncând cuvintele cu toată ura de care este capabilă.

– Liam soțul tău, îi răspunde calm, ceea ce o enervează și mai tare.

– Ești un nemernic, asta ești! De ce sunt aici? Ce vrei?

– Scumpo, respiră! Îți voi spune o poveste. Ascultă-mă, dacă știi ce e bine pentru tine. A fost odată ca niciodată un băiat care iubea o fată. Fata îl iubea și ea. S-au căsătorit, și-au găsit casa visurilor lor și au început să deseneze un viitor împreună. Doar că fata iubea și pe altcineva, nu voia un copil sau un câine sau încă un copil. Ea voia să cânte la pian. Era genială. Era cea mai bună. Voia să plece de lângă băiat. Dar el nu i-a dat voie. El o voia doar pe ea, iar ea nu îl mai voia pe el. Într-o seară, s-au certat, s-au luptat, iar o mașină a lovit-o . Băiatului i s-a făcut frică și a fugit. 5 ani a urmărit-o și a privit-o din umbră, până când nu a mai suportat să fie departe de ea. Însă ea tot pe pian îl iubea mai mult. Așa că băiatul i-a îndeplinit dorința – un pian pentru ea, doar pentru ea. Singura dorință a băiatului: să nu plece niciodată din casă. Avea de ales: să cânte la pian sau să nu mai cânte vreodată!

– Deci, scumpo, ce alegi? Pianul sau moartea?

***

Olivia atinge clapele, răsfoiește partiturile, le aruncă pe jos și cântă o compoziție proprie. E tristă, e ca un cuțit înfipt în inimă, pe care îl răsucești la nesfârșit. Uneori, ar vrea să fugă, dar știe că Liam o vede mereu, e umbra ei. Iubește pianul, își iubește viața și faptul că poate cânta. Dar îl urăște pe el, urăște casa asta, închisoarea în care trăiește pentru a putea cânta. Știe că dacă ar renunța, el oricum nu ar lăsa-o să plece. Așa că își strigă durerea pe note muzicale, lovind simultan cu ură și iubire clapele pianului….

Am scris această poveste ca parte a programului S.I.M.T. creat de Mona Șimon.

4 comments

Mona martie 25, 2022 - 12:16 pm

Mulțumesc, mulțumesc! E o încântare să te citesc. Mereu ❤

Reply
Oana Lambrache martie 25, 2022 - 7:40 pm

Eu îți mulțumesc pentru această ocazie minunată de a scrie! Am descoperit multe despre mine și mă bucur enorm!

Reply
Dana martie 25, 2022 - 1:51 pm

Tare mult mi-a plăcut povestea ta. E ca un roman citit pe repede înainte și parcă aș aștepta continuarea.
Foarte fain ai scris! 🙂

Reply
Oana Lambrache martie 25, 2022 - 1:55 pm

Îți mulțumesc mult de tot! Mă bucur că ți-a plăcut. Sper să pot scrie și un roman într-o bună zi!🙂

Reply

Leave a Comment

*Folosind acest formular ești de acord cu prelucrarea datelor cu caracter personal.

Te-ar putea interesa

Acest site folosește cookie-uri pentru a vă oferi cea mai bună experiență atunci când îl accesați. Prin apăsarea butonului de "Accept", vă dați acordul pentru prelucrarea datelor voastre! Accept

Textul nu poate fi copiat!