Sursa foto și editare: Canva Pro

Ceața

by Oana Lambrache

Se simte în aer. Se simte printre oameni. O simt și animalele. Nu știm de unde vine. Nu știm ce vrea. Știm că ne e frică. Ne e teamă de moarte. Ne e teamă de singurătate. Ne închidem în case seara. Dar nu închidem ochii toată noaptea. Ascultăm în liniște orice zgomot. Totuși, nu se aude nimic. Însă totul se simte. Și noi o simțim. E aici și ne învăluie pe toți. Pleoapele mi se lipesc. Adorm și nu mai simt nimic.

***

– Povestea spune că, acum 50 de ani, într-o seară târzie de toamnă, o ceață lăptoasă și densă, precum smoala, s-a abătut asupra unui orășel din munți, ascuns de ochii tuturor, iar toți locuitorii au căzut într-un somn adânc din care nu s-au mai trezit vreodată. Dar asta e o doar o poveste! Realitatea este că e timpul ….

– Nu, mami, te rog, mai spune-mi despre ceață! se tânguie micuța Jenny, încercând să mai tragă de timp, pentru a nu dormi.

– Scumpo, știi că e timpul pentru somn, e chiar mai târziu decât de obicei. Voi continua povestea mâine seară. 

– Promiți? întreabă Jenny cu ochii mari, privindu-și mama care o ajută să se învelească cu pătura cu prințese și fluturi colorați, pe care și-a dorit-o de ziua ei de naștere anul trecut.

– Promit! răspunde Hannah și se apleacă sărutându-și fetița, apoi stinge lumina, iese din cameră, dar lasă ușa întredeschisă, în caz că Jenny are nevoie de ceva.

Femeia răsuflă ușurată, în timp ce se ascunde sub așternutul răcoros din propriul dormitor și încearcă să adoarmă. Ceva o macină totuși, iar ochii refuză să se închidă și mintea nu vrea să se oprească din căutat motive pentru neliniștea asta care nu-i dă pace. O simte ca pe un vierme care îi mănâncă încet, dar sigur, măruntaiele, ca pe o boală căreia nu-i dai de cap niciodată și despre care medicii spun că nu-i nimic, că e doar o infecție sau un început de răceală, apoi îți dau un pumn de pastile pentru acel nimic și îi mai vezi când găsesc problema, dar tu nu mai ești viu să te bucuri. Așa e și Hannah, e vie, dar nu se mai simte de mult timp în felul ăsta.

Un abur ușor, lăptos o atinge ca pe un bibelou gata să se spargă, iar corpul reacționează, căpătând aspectul de piele de găină, dar până să își dea seama ce se întâmplă, Hannah adoarme și nu mai simte nimic.

***

Pe un monitor performant, două perechi de ochi o urmăresc pe Hannah adormind, apoi, într-o altă imagine, observă un cuplu de bătrâni făcând același lucru în dormitorul lor în stil victorian, iar în următoarea secvență, un bărbat cuprins de aceeași ceață alburie adoarme pe canapea, în fața televizorului. După câteva zeci de imagini, cei doi bărbați care le-au privit se îndepărtează de ecran, zâmbind mulțumiți. 

– Sper ca de data aceasta să avem rezultate bune, sparge unul dintre cei doi tăcerea.

– Și eu, răspunde cel de-al doilea bărbat, de parcă vorbele lor ar avea puterea să schimbe ceva.

– De mai bine de 100 de ani lucrăm la a găsi un antidot pentru porcăria asta de ceață și de fiecare dată am dat greș. Am strâns munți de hârtii, dosare pline de eșecuri, dar nu găsim nimic. Parcă ne învârtim în jurul cozii. Bărbatul se oprește pentru un moment, apoi întreabă cu teamă în voce:

– Câte teste mai putem face până când va trebui să spunem adevărul?

– Cred că mai avem subiecți pentru 4 sau 5 teste. Ești sigur că e o idee bună să le spunem oamenilor din buncăr adevărul? Crezi că vor face față? 

– Nu știu, dar nu cred că e în regulă ce facem. Poate că am îmbătrânit și de asta vorbesc așa, dar poate că ultimii subiecți pot trăi ca oameni zilele ce le-au rămas. Ceața asta nenorocită ne-a luat prin surprindere și a ucis mai mulți oameni decât toate bolile și războaiele la un loc. Continuăm să selectăm câte un eșantion de oameni, îi punem în capsule speciale care imită viața într-un orășel montan și după câteva zile eliberăm flacoane cu ceață în speranța că măcar unul dintre ei va rezista. Am testat vaccinuri, pilule, prafuri, nimic nu a mers….totuși, simt că unul dintre subiecți are ceva ce ne poate ajuta. Trebuie doar să îl găsim!

– Ai dreptate, dar nu cred că am puterea de a le spune adevărul. Nu acum. Hai să mai așteptăm, să vedem ce rezultate va avea testul de azi. Poate, după, putem renunța. 

– Bine, fie. Încă un test, apoi le spunem adevărul, răspunde bărbatul, pe al cărui chip timpul și-a lăsat amprentele mult prea adânc. 

Cei doi se ridică și pornesc spre biroul Conducătorului, pentru a pune pe hârtie planul la care s-au gândit. Poate că e mai bine așa, ca toată lumea să afle adevărul.

***

– Mami, unde ești? Mami, îmi e sete! se aude vocea subțire ca o pânză de păianjen a lui Jenny, în timp ce merge spre camera mamei ei. Mami?

Am scris această poveste ca parte a programului S.I.M.T. creat de Mona Șimon.

2 comments

Mona februarie 8, 2022 - 6:15 pm

Vai, ce atmosferă ai creat! Minunat! Bravo, Oana! Bravo!

Reply
Oana Lambrache februarie 8, 2022 - 8:56 pm

Mulțumesc mult, Mona! Mă bucur că a ieșit un text bun!

Reply

Leave a Comment

*Folosind acest formular ești de acord cu prelucrarea datelor cu caracter personal.

Te-ar putea interesa

Acest site folosește cookie-uri pentru a vă oferi cea mai bună experiență atunci când îl accesați. Prin apăsarea butonului de "Accept", vă dați acordul pentru prelucrarea datelor voastre! Accept

Textul nu poate fi copiat!