Sursa foto și editare: Canva Pro

Luke și Amira

by Oana Lambrache

Numele meu este Luke și, dacă mă privești, vei vedea că sunt un om ca oricare altul. Nu sunt nici gras, nici slab, nici înalt, nici scund, nu sunt mai inteligent decât cei din jur, dar am ceva ce nimeni din cei pe care îi cunosc nu are – pot vedea viitorul. De câte ori închid ochii și mă concentrez, pot vedea bucăți din ceea ce se va întâmpla, cum va fi vremea, dacă vecina de la 4 va pierde autobuzul, tot felul de mărunțișuri, la o adică. Uneori văd și lucruri importante, dar asta e o altă poveste. Ce nu văd, este viitorul meu. Parcă e un fel de superputere, dar cu limite.

 De câteva zile, singurul lucru pe care îl văd atunci când închid ochii este o cameră dărăpănată, cu mobila aproape distrusă de un fel de cutremur sau bombardament, iar pe pat un bărbat în vârstă, privind agale pe fereastra spartă, în timp ce își fumează pipa. Nu știu cine este, dar ochii lui îmi sunt atât de familiari, de parcă l-aș cunoaște de undeva, ca și cum am fi vechi prieteni, numai că nu îmi dau seama cine e. Petrec câteva minute cu această imagine în fața ochilor, până când obosesc și renunț; nu știu cine este acest bărbat și nu cred că voi găsi răspuns la această întrebare.

– Hei, visătorule, aud o voce caldă strigându-mă și, când deschid ochii, o văd pe Ea – Amira, cu zâmbetul ei dulce. 

Până să apuc să zic ceva, Amira începe să turuie despre ziua ei, despre câte chestii mișto a văzut prin oraș și despre cum va călători în toată lumea, fotografiind tot ce vede. Prezența ei mă fascinează și fix de asta o iubesc; doar că încă nu i-am spus și ei.

– Credeai că poți să ascunzi asta de mine? întreabă Amira, iar eu iau figura de om perplex, pentru că habar nu am la ce se referă. Ar fi putut afla ce simt pentru ea? 

– Hei, Pământul către Luke! E ziua ta azi, nu? 

– Ăăăă, da… dar cum ai aflat? o întreb mecanic și răsuflu ușurat că despre asta era vorba.

– Am metodele mele, Luke! Nu ți le pot dezvălui. Dar, azi e despre tine și am plănuit ceva de-a dreptul fenomenal! Hai cu mine și să nu aud vreun „Nu” din partea ta. Nu accept așa ceva, mai ales că nu mi-ai zis nimic despre ziua ta de naștere.

– Mda, nu sunt fan al aniversărilor, prea multă agitație…în plus, mă fac să mă simt bătrân zilele astea, încerc să mă eschivez cumva, sperând că nu voi avea parte de vreo petrecere-surpriză. 

– Off, Luke…respiră, te rog! Nu am pus la cale răpirea ta și nimic fastuos! E doar o cină la restaurantul din colț, vom fi doar noi doi. După atâția ani, cred că te cunosc destul de bine încât să știu că nu îți plac petrecerile cu oameni mulți. Și acum, vino, altfel pierdem rezervarea! 

Amira mă prinde de mâna dreaptă și mă trage după ea, păstrându-și același zâmbet care mă topește de fiecare dată. Traversăm parcul, mergem pe aleea spre blocul meu, iar în colțul lui, cochetul restaurant cu specific italienesc, care ne-a primit de fiecare dată când aveam ceva de povestit. E la fel cum îl știam, cu mese rotunde pentru 2 persoane, de parcă ar fi locul ideal pentru cupluri. Și chiar așa este; trei mese sunt deja ocupate și văd un fel de evoluție în timp a relațiilor: doi adolesecenți împărțind o doză de suc și o pizza, vecinii mei de la 2 care abia ce s-au întors din luna de miere și doi bătrânei, trecuți prin viață, savurând un pahar cu vin roșu, în timp ce ochii lor își vorbesc o limbă doar de ei știută. Și apoi, suntem noi – eu și Amira, veșnicii prieteni.

– Luke, ești ok? aud ca prin vis și îmi dau seama cât de ciudat par, gândindu-mă la ceva ce nu pot avea. Și dacă… nu, e o prostie. Nu pot face asta!

– Scuză-mă, Amira, sunt cu capul în nori, nu știu de ce… poate că e de la ziua mea. Hai să bem ceva, sigur îmi revin. 

– Ok, cum spui tu. O văd cum mă privește printre genele negre și dese, neîncrezătoare. 

Comandăm vin, pizza pentru mine și paste pentru ea, apoi Amira se scuză și dispare la baie pentru câteva minute. Și atunci, fac ceea ce mi-am jurat că nu voi face vreodată – închid ochii, mă concentrez la numele ei, la privirea ei și încerc să îi văd viitorul. Vreau să știu dacă e loc și pentru mine undeva și nu doar ca amic. Și atunci, văd. Văd totul mai clar decât dacă ar fi în fața mea. Mâinile noastre una într-alta, un sărut, o rochie albă, o casă, o ecografie…toate se succed rapid ca un film și simt cum pierd controlul. Ceva nu e în regulă și o știu; niciodată nu am avut sentimentul ăsta și sunt conștient de greșeala făcută. Apoi, văd o pereche de ochi și o pipă și îmi dau seama că bărbatul singur pe care îl văzusem mai devreme sunt eu, iar lumea din jurul meu se prăbușește, în timp ce aud vocea Amirei strigând după ajutor.

***

Bip-bip! Bip-bip! Un aparat scoate sunetul ăsta chinuitor și mă întreb cum am ajuns aici. Sunt pe un pat de spital, cu tot felul de fire prinse de mine. Îmi amintesc strigătul Amirei, o lovitură de asfalt și apoi întuneric. Un medic intră în cameră și îl ascult ca prin ceață spunând ceva de un accident, comă și odihnă. 

– Nu vă supărați, dar Amira unde e?

– Amira? Nu știu, ați fost adus aici acum 2 luni și nu a venit nimeni niciodată să vă vadă. Am trimis o fotografie chiar și către posturile tv, în caz că cineva v-ar fi recunoscut, dara fără rezultat. Îmi pare rău!

Sunt bulversat de ceea ce aud și nu îmi vine să cred. Oare Amira să fi dispărut?

Sunt externat după câteva zile și pornesc către casă, încercând să înțeleg ce s-a întâmplat. Sunt atât de absorbit de gândurile mele, încât nu îmi dau seama când mă lovesc de persoana din fața mea. 

– Scuze, îmi pare rău, nu mă …și încremenesc în fața ei. E Ea. Amira. Doar că e mai tânără și se uită ciudat la mine. Îmi cer scuze încă o dată și îmi văd de drum. E imposibil! Mă uit în geamul unui magazin și sunt șocat să îmi văd chipul cu 10 ani mai tânăr. Intru în magazin și mă reped spre standul cu ziare care sunt datate 12 august 2012. Mă uit în jur și îmi dau seama că par un nebun, așa că fug spre casă, mulțumindu-mi că locuiesc în același apartament de mai bine de 15 ani.

Simt că îmi fuge pământul de sub picioare și că rămân fără aer. Mă opresc și atunci mă izbește realitatea: am călătorit în timp și pot repara ce am stricat cu Amira. Închid ochii și încerc să văd viitorul, poate voi putea înțelege ce am greșit și nu voi repeta. Doar că nu văd nimic. Închid ochii strâns și tot nimic. Încerc să fac asta, alegând o femeie de pe stradă și o văd cum se va împiedica și își va rupe tocul pantofului stâng în 3 minute. Încerc din nou cu Amira și nimic. Îmi dau seama că asta a fost greșeala mea și că nu pot repara ceva în prezent, pentru că risc să creez un alt viitor decât cel care ne-a fost predestinat. Închid ochii, respir și îmi amintesc unde eram acum 10 ani, atunci când am cunoscut-o pe Amira…

Am scris această poveste ca parte a programului S.I.M.T. creat de Mona Șimon.

4 comments

Mona februarie 3, 2022 - 2:47 pm

O, ce frumos Oana dragă! Te felicit din tot sufletul meu! Ai un mare talent, să știi. Foarte bun textul! Foarte bun! ❤❤❤

Reply
Oana Lambrache februarie 3, 2022 - 9:45 pm

Îți mulțumesc mult, Mona pentru feedback! Mă ajută să învăț și să cresc!

Reply
Diana februarie 3, 2022 - 9:29 pm

Oana, ești o revelație, zău! Mai citisem o poveste de-ale tale înainte de S.I.M.T. la proba StoneMania, cred, dar de când a început programul nu încetezi să mă surprinzi!

Reply
Oana Lambrache februarie 3, 2022 - 9:45 pm

Diana, îți mulțumesc din inimă pentru cuvintele frumoase!

Reply

Leave a Comment

*Folosind acest formular ești de acord cu prelucrarea datelor cu caracter personal.

Te-ar putea interesa

Acest site folosește cookie-uri pentru a vă oferi cea mai bună experiență atunci când îl accesați. Prin apăsarea butonului de "Accept", vă dați acordul pentru prelucrarea datelor voastre! Accept

Textul nu poate fi copiat!