Furtul de la muzeu

Domnișoara M., în vârstă de 43 de ani, necăsătorită, domiciliată în urbea C., pășește pe treptele Muzeului de Artă Contemporană, flancată de doi polițiști, care, din respect pentru persoana escortată, au renunțat la obișnuitele cătușe. Bine și pentru că directorul muzeului le-a cerut insistent să facă asta, altfel întreaga administrație și muzeul în sine ar fi suferit o expunere negativă și Consiliul Local ar fi dispus închiderea locației. De altfel, cine a mai auzit de un Muzeu de Artă Contemporană?! Lumea merge la muzeu pentru a vedea dovezi ale istoriei, ale trecutului, nu obiecte de zi cu zi sau, mai rău, trei linii aruncate din vârful pensulei pe o coală albă de hârtie. Pare că toți sunt artiști astăzi, numai că mulți sunt muritori de foame și încearcă orice doar-doar le-o ieși ceva. Totuși, muzeul are și câteva piese mai deosebite, precum un colier de perle naturale și un tablou al pictorului N.

Evenimentele din ziua precedentă au ajuns, însă, la urechile locuitorilor urbei, cu toții fiind șocați că domnișoara M. ar putea fi capabilă de furt. O persoană așa de blândă și calmă, atât de binevoitoare…nu se poate așa ceva! De când a sosit în urbe, a fost tare bună cu locuitorii, mai ales că aici toată lumea se știe cu toată lumea! E o femeie serioasă, care nu se dedă la vicii sau evenimente mondene. E curator la muzeu și, dacă nici asta nu spune despre ea cât e de serioasă, atunci nimic nu ar putea-o face! Pare că e de modă veche, are un aer nobiliar, cum s-ar spune…

***

Domnișoara M. se află la Secția de Poliție, într-o cameră separată de infractorii obișnuiți, în așteptarea interogatoriului. Deși nimeni nu crede în vinovăția ei, un interogatoriu este necesar pentru procedură.

Își aranjează fusta neagră și gulerul cămășii albe, pipăind cu grijă lănțișorul de aur primit de la mama ei la împlinirea a 18 primăveri, de care și-a agățat o cheiță sclipicioasă pe care simte nevoia să o pipăie des, temându-se că ar putea să nu mai fie acolo. Părul e puțin deranjat, dar, cu o dibăcie desăvârșită, și-l prinde la loc, într-un coc stil balerină, privindu-se în geamul din fața ei. Trage aer în piept și așteaptă ca cineva să intre în cameră și să o lumineze despre furtul din muzeu. 

Gândurile îi sunt întrerupte de un ofițer de poliție care intră furtunos pe ușă și ia loc pe scaunul din fața ei. O urmărește scurt cu privirea, convins că femeia din fața lui nu are nicio legătură cu furtul de la muzeu. Totuși, ochii ei spun o altă poveste. Dar nu are cum, nu?!

– Domnișoară, eu sunt ofițerul T. și vă voi adresa câteva întrebări. Îmi puteți spune unde erați și ce făceați la ora …?

– Sigur, răspunse domnișoara M., vizibil emoționată. Eram la biroul meu din cadrul muzeului. Știți, eu sunt curator și asta e o treabă foarte importantă!

– Ați auzit cumva gălăgie sau vreun sunet nelalocul lui?

– Nu, nimic neobișnuit. Este vorba de un muzeu, totuși, iar eu sunt foarte atentă la ce se întâmplă. Știți, eu sunt curator și asta e o treabă foarte importantă care necesită atenție!

– Bine, bine…să revenim, insistă ofițerul T. Ați văzut ceva deosebit? 

– Nu, nimic … de fapt, doi porumbei au aterizat chiar la geamul meu. Știți, eu sunt…

– Da, da, curator la muzeu și asta e o treabă importantă! o repede ofițerul. Domnișoară, sunteți sigură că nu ați văzut sau auzit nimic? Este foarte important să îmi spuneți tot ce credeți că ar ajuta Poliția să elucideze misterul furtului. 

– Sunt sigură, domnule ofițer! Știți, eu sunt curator….

Ofițerul T. o privește cu milă pe femeia din fața lui; chiar dacă timpul și-a lăsat amprenta, e o femeie frumoasă, un pic ciudată cu repetiția asta, dar ochii, ochii ei sunt încă vii și înfometați de viață.

– Mi-ar plăcea să vă ajut, domnule ofițer, chiar aș vrea să vă pot spune ceva. Știți (ofițerul T. își dă ochii peste cap), sunt doar o femeie amărâtă, singură și unica mea alinare este munca. Sunt o fire plăpândă și altceva nu pot munci, mă îmbolnăvesc ușor, dar ce fac la muzeu e ușor și mă ajută să merg mai departe. Știți, sunt curator la muzeu și asta e o treabă importantă!

– Așa e, îngână ofițerul mai mult pentru sine și o însoțește pe domnișoara M. spre ieșirea din Secția de Poliție.

***

Domnișoara M. își măsoară pașii la ieșirea din secție, atentă să nu o trădeze vreun pas mai apăsat sau, poate, vreun gest necuvenit. Își ridică gulerul paltonului și traversează în fugă strada spre Parcul Central al urbei C. Se oprește câteva minute pe o bancă, la adăpostul unui pâlc de copaci, își scoate minuțios tabachera și își aprinde o țigară, pe care o fumează liniștită, privind frunzele căzând pe pământul deja întărit de frig. Un bâzâit o trezește din reverie și o face să arunce pe jos restul de țigară. Alarma de la telefon îi amintește că are un tren de prins și că în gară, în depozitul de securitate numărul 13, o așteaptă o valiză cu câteva haine, un plic cu acte și o cutie neagră cu lacăt, în spatele căruia se află un colier cu perle, izbitor de asemănător cu cel furat de la Muzeul de Artă Contemporană din urbea C.