Sursa foto: canva.com

Dublura

by Oana Lambrache

Mia aleargă cu pași apăsați prin ploaie, pe străduțe întortocheate și slab luminate. Poartă un hanorac negru cu glugă, care nu o apără de stropii mari și reci, dar nici nu îi pasă de ei, parcă nici nu îi simte. La o intersecție, se oprește pentru câteva secunde și se uită la indicatorul stradal, apoi o apucă pe aleea din stânga și începe să alerge din nou. După vreo 10 minute, se oprește la intrarea într-un gang, în întuneric, sperând să nu fie văzută.

Brusc, inima începe să îi bată din ce în ce mai puternic, iar pupilele i se dilată, știind ce urmează să facă.

Din gang se aud pași și o voce care vorbește la telefon. “E ea”, gândește Mia și își bagă mâinile în buzunarul hanoracului, simțind metalul rece al armei pe care a adus-o cu ea. Știe ce are de făcut – scoate arma, o îndreaptă spre ea și trage.

Se lipește mai mult de peretele gangului și ascultă cum pașii femeii se opresc, iar vocea îi devine mai agitată. O ceartă, o discuție mai aprinsă cu acel cineva de la capătul apelului? Mia se scutură de acest gând, nu e treaba ei să își facă griji pentru problemele femeii, treaba ei este să se adune și să tragă.

Scoate arma din hanorac și simte cum mâinile o trădează, tremură toată de frig și de cumulul de sentimente și emoții pentru ceea ce va face în curând. Ridică mâna dreaptă și îndreaptă arma spre femeia care și-a terminat conversația și care se apropie din nou de Mia, fără să o vadă.

Bufnitura armei sparge zgomotul ploii, în timp ce corpul victimei alunecă pe pământul umed din gang. Respirația îi devine sacadată, însă șocul de a fi fost împușcată e mai mare decât gândul că va muri. Glonțul i-a pătruns adânc în piept, aproape de inimă și știe că nu va scăpa, nici măcar nu își face speranțe că ar putea fi salvată. Cumva, simte o ușurare că va muri și că, astfel, va scăpa de vina pe care o poartă cu ea de la 9 ani.

Mia este șocată la rândul ei de ceea ce a făcut, pentru că nu a fost sigură că va avea curajul de a trage, deși, cu fiecare pas pe care l-a făcut, a ajuns mai aproape de crimă: cumpăratul armei, urmăritul femeii pe care urma să o împuște, pentru a-i afla traseul, verificatul camerelor de supraveghere din zonă; până și vremea de azi i-a înlesnit drumul pentru ultimul strigăt de răzbunare.

Își lasă mâna în jos și se apropie de ea, îngenunchind lângă trupul care nu mai are mult de trăit și face ceea ce nu a crezut că va fi în stare vreodată – depune un sărut pe fruntea femeii. Mirosul metalic al sângelui, amestecat cu cel al mucegaiului, o surprind pe Mia, care își înăbușă dorința de a fugi. Știe că va trebui să plece în curând, dar picioarele nu o ascultă. Oricum nu ar ști încotro s-o apuce sau dacă ar fi mai bine să meargă la poliție și să se predea. Oare dacă ar spune adevărul, ar crede-o cineva?

Firul gândurilor îi este întrerupt de senzația că cineva o atinge, iar țipătul ei când mâna femeii muribunde o apucă de picior e aproape la fel de puternic precum împușcătura de mai devreme. “Nu e moartă!”, gândește Mia, iar apoi își dă seama că ea încă mai respiră, chinuindu-se să își țină ochii deschiși și să o privească. Șuierătura vocii ei atunci când o întreabă cine este îi îngheață corpul și își dorește să nu fi făcut asta. Poate că exista o altă variantă, poate că… dar Mia știe că sunt doar minciuni. “Asta era singura soluție”, își repetă de 3 ori, apoi deschide ochii și o țintuiește cu privirea pe femeia întinsă pe jos, în timp ce își dă jos gluga hanoracului. “Sunt Mia, îți amintești de mine? Acum a venit momentul să plătești pentru viața pe care mi-ai furat-o.” Groaza din ochii femeii atunci când realizează cine este tânăra din fața ei este un cadou pentru Mia, pentru că știe că dreptatea, așa cum a venit ea, a câștigat. Ultima suflare a femeii aduce cu ea liniștea, iar ropotul ploii se întețește, acoperind sirenele mașinilor de poliție. “Uite că cineva m-a văzut sau poate a auzit împușcătura”, se gândește Mia și un zâmbet amar îi apare pe chip. “În sfârșit, libertate” sunt ultimele ei cuvinte…


***


Casa este uriașă, albă, cu ferestre din tavan până în podea, iar grădina din jur pare o pădure în miniatură, care îi va feri de privirile curioșilor. Charles și Molly se știau din facultate și sunt cuplul perfect, cu tot ce presupune asta: casa, relația, job-urile, situația financiară, singurul lucru care nu se încadrează în lumea lor perfectă fiind Mia, fetița lor de 12 ani. Din exterior, pare cel mai fermecător copil, dar stând cu ea mai multe ore, descoperi o ființă goală pe interior, lipsită de orice abilități. E teribil să gândești așa despre un copil, dar așa este Mia. Este dependentă de Molly pentru orice activitate: mers la baie, mâncat, spălat. Într-adevăr, Mia este doar un copil, dar pare că și-a pierdut inocența, iar Molly și Charles nu știu de ce s-a întâmplat una ca asta.

Mia a venit pe lume într-o noapte geroasă de ianuarie, iar medicul abia a vrut să vină la spital, pe frigul ăla. Molly ar fi născut cu un rezident tânăr, căruia îi tremurau mâinile atunci când completa fișele de internare. După îndelungi rugăminți și câteva amenințări, medicul a venit, iar Molly a putut naște în siguranță, dar la scurt timp după expulzarea fătului, a leșinat și nu își mai amintește nimic. A stat în comă timp de 3 zile, spre disperarea lui Charles.

Mia era doar un boț de carne cu un ciuf negru în creștetul capului și le-a zâmbit din prima clipă. Nici măcar nu știau că vor avea o fetiță, renunțaseră la orice fel de astfel de informație, pentru că au vrut să fie o surpriză. Tot ce îi interesa era ca viitorul lor copil să fie sănătos. Au urmat câțiva ani de fericire pură pentru cei trei. Apoi, pe la 9 ani, Mia s-a schimbat. Molly și Charles au mers cu ea la diverși medici, psihologi, chiar și la un celebru psihiatru, totul fiind în zadar. Mia nu mai voia să vorbească, nu voia să spună dacă i s-a întâmplat ceva, stătea ca un obiect acolo unde era așezată sau se juca în liniște cu păpușile, într-o lume a ei, departe de ochii curioșilor.

Pentru că nu reușeau să facă nimic pentru a îi îmbunătăți starea, Charles și Molly au vândut casa din oraș și s-au mutat la țară. Au ales o casă la fel de frumoasă ca precedenta și au mobilat camera Miei cu tot ce și-ar fi putut închipui și dori o fetiță: păpuși de toate felurile, jucării de pluș de cea mai bună calitate, ornamente prețioase, cărți de colorat, baloane.

În orășelul în care locuiau de-acum, exista un altfel de medic despre care Molly aflase de la agentul imobiliar care le înlesnise cumpărarea casei. Zvonurile spuneau că bărbatul acesta era în stare să vindece orice boală, chiar și pe cele terminale sau pentru care medicii obișnuiți nu găseau leacuri. Disperată, Molly și-a luat inima-n dinți și, într-o dimineață rece de toamnă, a mers cu Mia la medicul-minune. Doctorul Crawford, așa cum scria pe cutia poștală de la intrare, era un bărbat în vârstă, cu părul alb, ochelari cenușii și o statură impozantă. Purta un costum de modă veche, curat, dar cu semne vizibile de uzură la coate și genunchi. Molly simțea că făcuse o greșeală, dar a acceptat să intre în biroul acestuia și să afle ce avea de zis.

Doctorul a ascultat intrigat povestea Miei spusă de mama ei, apoi a invitat-o pe Molly afară din cabinet, rămânând rece la protestele ei. Apoi, s-a așezat pe scaun lângă Mia și i-a vorbit ca unei fetițe pe care o știa de multă vreme, despre el, despre vreme, despre cărți, despre orice nu o implica pe ea. Fetița a fost surprinsă de atitudinea doctorului Crawford și l-a privit mirată timp de 45 de minute, cât a vorbit cu ea. La sfârșit, doctorul a chemat-o pe Molly și a rugat-o să revină peste 3 zile, la aceeași oră, cu Mia, când vor repeta exercițiul. Văzând tulburarea de pe fața femeii, doctorul a asigurat-o că are cele mai bune intenții și că are o bănuială despre problema Miei. Cu speranță în suflet, Molly a făcut ce i-a spus acesta și, după trei zile, a revenit cu fetița. Timp de 45 de minute, doctorul și Mia au rămas singuri în biroul lui, în timp ce Molly se frământa gândindu-se cum să îi explice lui Charles abordarea medicului. După alte 4 ședințe, încă nu găsise o soluție, așa că a renunțat să îi spună. A ajutat și faptul că bărbatul plecase într-o călătorie de afaceri, căreia i-au urmat tot mai multe, timpul petrecut alături de soția și fetița lui fiind din ce în ce mai scurt.

Molly și Mia au mers la doctorul Crawford pentru două luni, timp în care Mia a reușit să înceapă să zâmbească, apoi să scoată diverse sunete asemănătoare celor făcute de un bebeluș care începe să vorbească, apoi cuvinte clare și propoziții scurte. Când Mia a spus pentru prima dată „mama”, Molly a crezut că va leșina, apoi și-a revenit și și-a îmbrățișat copila. I-a mulțumit doctorului Crawford și a vrut să știe ce se întâmplase cu fiica ei și de ce devenise o marionetă fără viață. Doctorul a conchis că Mia suferise o traumă, una foarte puternică pe care nu a putut să o verbalizeze, drept urmare a ales calea normală într-o astfel de situație – închiderea în sine, pedepsirea propriei persoane, prin învinovățire. A acceptat totuși faptul că Mia nu dorea să îi spună motivul din spatele stării de autoînvinovățire. Doctorul a sugerat montarea unor camere de filmat în camera fetiței prin care să o poată supraveghea, dar a avertizat-o pe Molly să nu spună nimănui despre ele, nici măcar soțului ei.

Cu cele mai negre gânduri, Molly a montat două camere ascunse în jucăriile Miei și a așteptat să afle ceva. Gândindu-se la ce e mai rău, Molly a auzit o voce în liniștea din camera fetiței sale: „Ești o fetiță rea, Mia! Ești o fetiță foarte rea, mi-ai furat viața și acum te voi pedepsi! Te voi îndepărta și voi trăi în locul tău, iar mami și tati mă vor iubi pe mine!”. Molly a fost șocată atunci când, din întunericul camerei, un corp străin s-a apropiat de patul Miei și a încercat să așeze o pernă pe fața fiicei ei. Dând buzna în camera Miei, Molly a înlemnit în momentul în care și-a dat seama că intrusul era, de fapt, o fetiță, o fetiță identică cu a ei și nu înțelegea cum este posibil așa ceva. Mintea îi juca feste și, înainte de a putea spune ceva, Molly leșină.

Aude ca prin vis un telefon sunând, e soneria telefonului lui Charles, dar nu este posibil, pentru că soțul ei este plecat într-o călătorie de afaceri. Se forțează să își deschidă ochii, iar lângă patul ei vede un buchet de flori și o felicitare stângace de la Mia. Apoi își amintește evenimentele din seara precedentă și simte cum revine amețeala, apoi îl vede pe Charles și simte cum îi explodează capul de la atâtea întrebări pe care ar vrea să i le pună. Tot ce reușește să spună este un gâjâit gros și să facă niște semne către camera Miei și numărul doi.

Charles se așază lângă ea și începe să îi povestească despre noaptea în care s-a născut Mia, când, de fapt, s-au născut cele două fetițe gemene Mia și Maria. Molly este șocată de vorbele soțului ei și nu poate nici măcar să își strige frustrarea, durerea de a fi crescut un singur copil, în timp ce celălalt i-a fost luat. Charles îi explică faptul că fetița pe care au crescut-o timp de 12 ani este, de fapt, Maria, dar acesta a înlocuit actele atunci când au ieșit din spital. A luat decizia de a o abandona pe adevărata Mia în spital, pentru că se născuse cu o malformație la inimă, iar Charles știa că nu vor putea să crească un copil cu o astfel de problemă: vizite la medici, operații și recuperări chinuitoare, groaza că ar putea pierde acel copil, durerea lui Molly și a Mariei. Așa că el a decis pentru familia lor și a luat acasă doar bebelușul sănătos.

Molly se străduiește să rămână atentă, dar mintea îi zboară la fetița ei, abandonată în spital, condamnată la moarte sau la o viață prin orfelinate. Charles o asigură că nu a fost așa, el a avut grijă să îi trimită bani și chiar a vizitat-o de 2 ori pe Mia. A greșit, în schimb, când i-a povestit despre Molly și Maria, despre viața lor, nu și-a dat seama că îi deschide ușa unei alte lumi. A aflat de curând că Mia nu mai locuia cu familia pe care Charles o alesese pentru ea și că dispăruse fără urmă. Nici lui nu îi venea să creadă că un copil de 12 ani putea să dispară și ca nimeni să nu observe o fetiță rătăcind singură pe stradă. Din păcate, Mia dispăruse și acum. Probabil s-a speriat atunci când a văzut-o pe Molly și a fugit, pentru că asta era tot ceea ce putea face: să fugă de familia care nu a vrut-o.

Molly este devastată, dar știe că trebuie să îi vorbească Mariei despre sora ei. Cum să îi explici unui copil că numele lui nu este al lui? Cum să îi spui că părinții ei sunt niște oameni fără suflet, care și-au abandonat celălalt copil la naștere? Maria și-a acceptat noul nume fără împotrivire, a acceptat și explicațiile vagi despre sora ei, apoi a decis să le spună adevărul ei. Acum doi ani, când a refuzat să mai vorbească, se întâlnise întâmplător cu Mia la școală, iar șocul le-a lovit pe amândouă din plin. Numai că Mia știa adevărul – că are o soră geamănă. Din acel moment, a urmărit-o pe Maria peste tot și a învinuit-o pentru viața simplă pe care o ducea. Maria a crezut tot ce îi spunea sora ei și s-a închis în sine, refuzând să spună cuiva prin ce trecea. Cine ar fi crezut-o? Nu existau fotografii cu această soră, pe cine să fi întrebat, astfel încât să nu dea de bănuit sau să nu pară ciudată?

Molly și Charles au încercat în zadar ani la rând să dea de urma Miei, oferind recompense substanțiale. Au apărut la televizor cu mesaje pline de iubire, dar copila lor nu a fost de găsit nicăieri. Maria a continuat să fie o umbră a fetiței de altădată, deși se recuperase. A mers la liceu și apoi la colegiu, dar mereu a trăit cu impresia că cineva, de undeva din umbră, o privește.

***

Telefonul Mariei sună chiar înainte de a intra în gangul care duce spre apartamentul ei și, chiar dacă nu are chef, răspunde pentru că azi e ziua în care acceptă să vorbească cu părinții ei. O dată pe an se aud la telefon, pentru a-și aminti de sora ei, Mia. Discuția degenerează într-o ceartă, iar Maria nu vede arma îndreptată spre ea decât atunci când este prea târziu. „Ți-a fost dor de mine, surioară?”

Te-ar putea interesa

Leave a Comment

*Folosind acest formular ești de acord cu prelucrarea datelor cu caracter personal.

Acest site folosește cookie-uri pentru a vă oferi cea mai bună experiență atunci când îl accesați. Prin apăsarea butonului de "Accept", vă dați acordul pentru prelucrarea datelor voastre! Accept

Textul nu poate fi copiat!