"Să nu te pui niciodată cu o mamă! Te vei cutremura văzând de ce e în stare."
Atunci când am deschis cartea „Purgatoriul îngerilor” nu știam la ce să mă aștept și nici nu aveam vreo idee despre subiectul descris. După câteva pagini, am înțeles ce citeam – povestea unor copii dispăruți, obligați să cerșească și a familiilor care rămân în urma lor, căutându-i cu disperare.
Mamă fiind mi-a fugit pământul de sub picioare și am simțit un gol cu fiecare pagină citită. Nu există sentiment sau cuvinte care să exprime prin ce trece o mamă atunci când copilul îi este luat de lângă ea, când nu știe dacă și când îl va revedea.
Am descoperit un roman brutal, dureros, care prezintă o realitate sumbră pe care mulți o negăm – traficul de copii.
"... unele lucruri nu pot fi schimbate și o bucurie nu aduce înapoi o pierdere. Nu totul pe lumea asta poate fi înlocuit."
Romanul este scris din perspectivele mai multor personaje:
- jurnalul pe care îl ține Teodor, un băiețel răpit de lângă familia pe care nu și-o mai amintește;
- Maria și Aron, doi părinți îndurerați de pierederea copilului lor, care fac imposibilul pentru a-și găsi fiul;
- Carlita, o jurnalistă care visează să transforme lumea într-un loc mai bun prin meseria ei;
- Angel, fratele rămas în urmă, care înțelege tragedia familiei, dar își dorește să fie văzut de părinții lui;
- polițiștii conduși de comisarul Camil care fac eforturi supraomenești pentru a da de urma copiilor dispăruți sau măcar de vreo pistă care să îi ajute;
- o serie de persoanje secundare, care m-au indus în eroare la început, dar, care și-au găsit rolul lor în poveste;
- de partea răului, îi avem pe Sabad, în grija lui aflându-se Teodor și pe Ciro, monstrul căruia nu îi este de ajuns cerșitul, ajungând să abuzeze ființele aflate în subordinea lui.
"Cu cât are mai mult, cu atât omul e mai nefericit. Tot ce-și dorește e să adune pe lângă el, nu în el, iar asta îl face deseori să se piardă. Să nu mai știe cine e și ce vrea de la viață. Cu cât are mai mulți oameni în jurul lui, cu atât e mai singur. Preferă să fie înconjurat mai degrabă de lucruri, decât de oameni. Și a uitat de compasiune. De cei mai amărâți ca ei. Fiecare se vede doar pe el, se pune în centrul Universului, se urcă pe un soclu și nu-l interesează."
În mitologie, purgatoriul este locul prin care trec toate sufletele înainte de a avea acces în Rai pentru a fi „curățate” de păcate.
În cazul romanului de față, sufletele nevinovaților – copiii sunt într-un purgatoriu continuu, neexistând un loc la care să acceadă, rămânând la mila tartorilor – Sabad și Ciro. Raiul apare atunci când copiii sunt aduși înapoi în sânul familiei, dar urmele iadului prin care au trecut rămân în sufletele lor întreaga viață.
Mi-a plăcut acest roman, fiind primul scris de Camelia Cavadia citit de mine, pentru emoțiile și stările prin care am trecut! Am trăit fiecare pagină, fiecare emoție, fiecare gând ale personajelor, am „simțit” durerea părinților neputincioși și a copiiilor dezrădăcinați de lângă cei dragi și am sperat la binele lor, la regăsirea mult visată.
Anual dispar mii și mii de copii, unii, foarte puțini, sunt găsiți și aduși acasă, dar pentru cei mai mulți dintre ei nu există nici o șansă. Sunt imagini rămase fără ajutor, pe care le vedem la buletinele de știri, niște fotografii cu nume și fețe, pe care le uităm de îndată ce dispar, sunt copiii pe lângă care trecem în drum spre muncă, cei care întind mâini firave cerând de mâncare, pentru că e tot ceea ce pot cere. A cere ajutor înseamnă a-și curma singuri viețile pentru că știu, au învățat că din purgatoriu nu se iese ușor…
Romanul a fost publicat de Editura Trei și îl puteți găsi aici.
