Jurnal de mamă

2 luni 2 săptămâni și … câteva zile

Azi a fost cea mai dificilă zi de când îl avem pe Sebastian...

Vă spuneam aici cum am reușit să îl adorm dimineața și după-amiaza și cum încercăm să îi punem la punct o rutină zilnică.

Doar că Sebastian a avut alte planuri, iar astăzi s-a revoltat și nu a vrut să doarmă pe timp de zi mai deloc. Am reușit să îl adormim vreo 2 ore spre seară, stând pe pieptul soțului meu, Adrian.

Știu că nu este metoda ideală și că ar trebui să fim mai puternici și să ne ținem de rutină. Numai că durerile de burtică l-au adus în pragul lacrimilor și pe noi la capătul puterilor. Așa că am cedat spre liniștea copilului și a noastră.

Partea bună a acestei zile este că seara a adormit linștit în pătuțul lui 🙂 

Later edit: în timp ce scriam, s-a trezit copilul ca niciodată la miezul nopții, mai devreme ce vreo 2-3 ore decât ne obișnuisem. Posibil ca până dimineață să se mai trezească! Așa de mult îmi doresc să scape de colici… 🙁

Acum, la final de zi, îmi amintesc toate momentele grele prin care am trecut:

  • lipsa laptelui după operația de cezariană;
  • neputința de a alăpta în spital;
  • singurătatea din camera de spital – știu că eu am ales să fiu singură în rezervă, dar nu cred că aș fi putut rămâne întreagă dacă mama de lângă ar fi putut alăpta și eu nu;
  • valoarea ridicată a Proteinei C reactivă care ne-ar fi adus zile în plus în spital dacă nu scădea. Spre bucuria mea, valoarea a scăzut și am putut pleca la timp acasă.
  • teama de a nu îl îngriji pe copil cum trebuie – bontul ombilical (am ajuns la granulom pe care l-am tratat fără vreo intervenție chirugicală), alăptatul insuficient din mintea mea (am apelat la 2 consultanți până am reușit să îl atașez corect) pe care l-am eliminat atunci când i-am oferit lui Sebi un biberon cu lapte praf pe care l-a refuzat vehement, teama de a-i face baie pentru a nu îl răni (pentru a evita apa în zona bontului ombilical ne foloseam de un prosop mic pentru a-l spăla ca pe un bolnav, moment în care copilul plângea de se zguduiau pereții blocului. Între timp, am rezolvat problema ombilicului și Sebastian este cel mai fericit copil în momentul băiței.)
  • prima lună din care nu am înțeles nimic, din care îmi amintesc frânturi din ce se întâmpla – operația și durerile de după, 2 nopți albe acasă stând pe marginea patului și privind în gol în timp ce Adi pregătea lapte praf pentru că rănile de la sâni mă chinuiau groaznic și nu puteam alăpta, plânsetele copilului, neputința de a-l liniști;
  • ragadele care nu se vindecau cu nici un fel de cremă folosită;
  • febră cauzată de “furia laptelui” – am crezut că e Covid, dar am scăpat repede cu Paracetamol simplu;
  • canale blocate – încă mai am probleme cu asta, dar se repară puțin câte puțin.

Dar toate au trecut 🙂

Mai repede sau mai greu, fiecare problemă s-a rezolvat și acum amintirile se pierd de parcă nici nu aș fi avut vreo durere sau teamă. Așa că am ales să scriu despre asta. Pentru mine, pentru o altă (viitoare) mamă, pentru oricine vrea să citească…

Indiferent cât de mult am citit despre îngrijirea unui copil, a-l avea fizic în brațe, în casă, este copleșitor. Indiferent de ajutorul primit, la sfârșit de zi tot tu rămâi cu copilul și cu teama, cu durerea, cu lacrimile… căci da, am plâns mult din neputință și durere. Dar am încercat să îmi pun ordine în gânduri și să găsesc soluții – am apelat la consultant în alăptare și nici nu am realizat când am scăpat de răni, aștept cu nerăbdare discuția cu consultantul în somn (nu va rezolva problema din prima zi, dar cred că pot pune în aplicare o rutină ok pentru copilul meu), discuții cu mame din jurul meu care au trecut prin situații asemănătoare.

Momentan trecem prin saltul mental de la 12 săptămâni și sper să ieșim ok din punct de vedere mental din el

De primele 2 salturi mentale nu îmi mai amintesc mare lucru, dar știu sigur că s-au lăsat cu multe plânsete câteva zile, apoi au apărut zâmbetele și gângurelile. Așa că sunt încrezătoare că după ziua de azi și altele la fel, va veni o zi veselă și vom da uitării momentele grele.

Nu mi-au plăcut niciodată sfaturile de genul "toate am trecut prin asta" sau "rezistă, mami, va fi bine"...

Pentru că, în momentul în care eu sunt la capătul puterilor, nu pot vedea luminița de la capătul tunelului. Uitându-mă în urmă, sunt conștientă că am depășit câteva momente grele, dar când eram în mijlocul lor să aud că totul va fi bine și că trebuie să rezist (parcă eram la război!) mă făceau să mi ridice părul pe spate de nervi.

Da, toate trec, toate se rezolvă, dar mintea mea de atunci nu putea înțelege asta. Ziua de azi a fost grea, dar am încercat să rămân calmă și să fiu lângă copil, gândindu-mă cât de greu îi este lui, un om în miniatură care nu își poate exprima frustrarea decât plângând spre deosebire de mine care pot spune când am o problemă.

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll Up
Textul nu poate fi copiat!