În mintea Oanei

Necunoscuta (3)

Pentru câteva luni am crezut că îl găsisem, dar Matthew, deși îndeplinea cele 2 criterii de mai de sus, nu avea destul sânge în instalații încât să mă pună pe primul loc înaintea familiei lui, așa că am rupt-o cu el după câteva luni siropoase în care am încercat să îi deschid ochii. Riscam să fie dezmoștenit și să rămân cu un sărăntoc, ceea ce nu se potrivea deloc cu planul meu!

Am “ținut” o perioadă de suferință acceptabilă pentru a nu da de bănuit, până și familia lui a crezut că iubirea noastră era “pe bune”, doar că pe mine nu mă mai interesau nici Matthew, nici familia lui.

Timp de câteva luni în care eu am “suferit”, am ajuns la concluzia că numele Moriarty nu deschidea chiar toate ușile așa cum am crezut eu. New York-ul era un oraș uriaș față de orășelul din care veneam eu și trebuia să încerc pe propriile puteri să mă fac cunoscută! Am mers la petreceri tematice, conferințe, simpozioane, am ales mai multe cursuri la facultate, mi-am făcut loc în “lumea bună” a New York-ului bazându-mă pe inteligență și nu pe faimă și bani, iar rezultatele au sosit mai repede decât mă așteptam!

Dacă încă citiți și nu ați trecut peste toate aceste explicații care vă pot părea neimportante, atunci vă mulțumesc! Așa veți înțelege că nu am fost un copil rău, care chinuia alți copii sau animalele de companie. Mult timp nu am înțeles nici eu de ce sunt așa, de ce simțeam nevoia de a avea bani și faimă, de a fi pusă pe un piedestal și adorată. Apoi am aflat despre părinții mei biologici, dacă îi pot numi părinți.

Mama avea 16 ani, iar tata 17 – erau cuplul clasic de liceeni: majoreta blondă și fotbalistul perfect care s-au pricopsit cu un copil care le-a distrus viitorul amândurora. M-au abandonat în spitalul în care m-am născut, singura lor dorință fiind ca numele meu să fie Claire. Am stat mult timp în spital pentru că eram foarte micuță, iar doctorii au crezut că nu voi rezista, dar spre uimirea lor am făcut-o. Cred că eram o luptătoare de mică! Am fost plasată la diverse familii, dar nicăieri nu mă integram, așa că au decis să mă mute într-un alt oraș, unde m-au găsit Anne și Tom, care s-au îndrăgostit de mine și au decis să mă adopte. Deja știți cum s-a terminat povestea asta! Poate că nu era nevoie ca cei doi să moară, dar altfel nu aș fi primit banii de care aveam nevoie și deja mă săturasem să primesc o alocație lunară, care nu îmi ajungea mai deloc.

Cred că tot ce mi-am dorit a fost să am o familie adevărată, care să mă iubească, poate că de asta am decis să nu mă atașez de nimeni, să prefer banii și posesiile materiale în locul oamenilor și sentimentelor adevărate. Poate că dacă părinții mei adevărați nu m-ar fi abandonat, acum aș fi fost o simplă Claire, dintr-un orășel și mai uitat de lume decât cel în care am crescut, cu un soț iubitor și 3-4 copii alergând prin casă. Aș fi fost fericită… sau poate că nimic din toate astea nu s-ar fi petrecut, poate că firea mea ar fi fost aceeași și mi-aș fi dorit la fel de mult să evadez într-o lume mai bună.

Nu m-a interesat niciodată să îmi cunosc părinții, dar am fost curioasă să aflu ce s-a întâmplat cu ei! Eram deja în New York când m-am gândit să aflu câte ceva despre ei. Cu puțin noroc, banii pe care îi moștenisem fuseseră investiți cu cap în ceva afaceri cu imobiliare și îmi ofereau un trai mai mult decât decent așa că mi-am permis să angajez un detectiv ok care să îi caute. Așa am aflat că mama murise după puțin timp din cauza unor complicații cu nașterea mea – fugise din spital repede după ce mă născuse și infecția îi mâncase corpul, fiind mult prea târziu pentru ca bunicii mei și medicii să mai poată face ceva. Am fost și la mormântul ei – nu e vorba de sentimentalism, pur și simplu am vrut să mă asigur că nu mai poate face rău nimănui așa cum mi-a făcut mie!

Eu nu cerusem să fiu adusă pe lume, eu nu am cerut să fiu abandonată într-un spital, dar eu eram cea care îi dorise răul pentru toate astea! Parcă trăise într-o lume primitivă și nu auzise de prezervativ sau pastile. Dacă s-ar fi protejat, nu am fi ajuns azi la această scrisoare!

Tata, în schimb, trăia, era internat într-o clinică specială pentru persoanele care abuzează de diverse substanțe. Mintea lui era în ceață tot timpul și nici nu a înțeles cine era persoana care îl vizitase. M-am dat drept o rudă îndepărtată și am putut petrece câteva minute cu el. Tot timpul cât am stat cu el am vrut să trag de fire, să caut o seringă cu ceva ce i-ar fi putut face rău, dar am renunțat repede la idee. Nu puteam risca cu atâtea persoane în jurul meu. Am plecat și nu am revenit niciodată. Nu aveam nici un motiv. Am aflat că murise singur, în agonie și strigând-o pe mama.

M-am analizat de multe ori de-a lungul timpului, încercând să găsesc o fractură în capul meu pentru a explica personalitatea pe care o am. Cred că încercam să găsesc scuze pentru ceea ce am făcut, poate o fârămâ de remușcare pentru ce le-am făcut lui Anne și Tom, pentru dorința de a-i curma viața tatălui meu biologic, dar nu am găsit nimic. La fel cum nu am simțit nimic atunci când am renunțat la Matthew. Dacă l-aș fi iubit cu adevărat, poate că aș fi fost dispusă să trec peste lipsa banilor, dar eu nu îl iubeam! Cred că asta era problema mea: nu iubeam pe nimeni, nu aveam sentimente pentru nimeni, mă gândeam la mine și doar la mine, mă foloseam de oameni având grijă să pregătesc terenul înainte și după ce obțineam ce avem nevoie. Eram atât de bună la asta încât nimeni nu și-a dat seama vreodată! Asta până l-am întâlnit pe Edward Harrington!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll Up
Don`t copy text!