„Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare” – Suzanne Collins

Am citit trilogia „Jocurile Foamei” acum mai bine de 6 ani și am luat primul volum doar pentru că m-a atras coperta cu un ochi ascuns printre frunze verzi. Deși nu știam nimic despre autoare sau despre trilogie, primul volum m-a acaparat cu totul și, deși promisesem că nu voi „devora” carte, am citit-o în vreo 2 zile. Apoi am așteptat nerăbdătoare să îmi cumpăr și celelalte 2 volume la fel de frumos prezentate. Apoi au urmat filmele, frumos executate, aproape de povestea din cărți (iubesc filmele care respectă cartea și nu deviază mult de la subiect), iar anul acesta am așteptat cu și mai multă nerăbdare prequel-ul trilogiei – „Balada șerpilor și a păsării cântătoare”.

Primul volum al trilogiei ne pune față în față cu ediția a 74-a a Jocurilor Foamei, în care participă câte 2 tributuri (o fată și un băiat) din fiecare din cele 12 districte ale Panemului (fosta Americă de Nord). Totul este un joc al morții din care numai un tribut poate câștiga. Jocurile au luat naștere ca urmare a războiului dus între Capitoliu, capitala Panem, și grupurile de rebeli pentru a nu uita rănile provocate și pentru a pedepsi fiecare district.

„Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare” ne duce înapoi în trecut, fix la începutul ediției a 10-a, când președintele Snow eera doar un băiat de 18 de ani care aștepta nerăbdător să termine liceul și să își continue studiile la universitate. Coriolanus Snow alături de colegii săi este desemnat mentor al câte unui tribut și fiecare dintre mentori trebuie să își ajute tributul să placă publicului care îl va susține pe parcursul jocurilor.

Snow devine mentorul tributului feminin din Districtul 12, considerând asta o jignire și o pedeapsă din partea directorului liceului. Surprinzător, Lucy Gray câștigă Jocurile Foamei, dar notorietatea ei dispare rapid, pentru că a fost „ajutată” char de Snow care se îndrăgostește de ea. Dacă ați citit „Jocurile Foamei” știți că Snow este personajul negativ, iar povestea din romanul de față este extrem de surprinzătoare! Snow, un tânăr educat, ambițios, dar sărăcit de război, care se îndrăgostește de un tribut?!?!

Pe parcursul cărții, am empatizat cu Snow, reamintindu-mi totuși de persoana în care se transformă de-a lungul timpului. Deși pare un tânăr naiv, Snow este deja ceea ce vom vedea în „Jocurile Foamei” – o persoană manipulativă, egoistă, care și-ar trăda propria familie dacă asta i-ar aduce succesul mult dorit.

Un lucru care m-a frapat a fost sărăcia în care trăiau cei mai mulți locuitori ai Capitoliului, printre care și Snow, și modul rudimentar de desfășurare a Jocurilor spre deosebire de opulența din trilogie și de modul în care se purtau cu tributurile (case, mâncare, arene de antrenament, arme, chiar și Arena de luptă). Ce-i drept vorbim de o diferență de mai bine de 60 de ani! Interesant este și faptul că Snow are câteva contribuții în dezvoltarea Jocurilor – posibilitatea pariurilor între tributuri și cea de a trimite cadouri tributului preferat pentru a-l ajuta și ține cât mai mult în viață în Arenă!

Pe alocuri mi s-a părut că acțiunea se mișcă prea încet și că totul se va rezolva/elucida în ultimele 10 pagini (ca o telenovelă, în ultimul episod totul se rezolvă și se termină frumos), dar cred că toată povestea a meritat paginile scrise pentru a-l înțelege pe Snow și pentru a empatiza cu el sau pentru a-l urî mai mult 🙂 Personajele sunt frumos construite, accentul căzând pe Snow și pe felul în care se dezvoltă ca viitor conducător al Panem, un om fără sentimente (la un momentdat chiar el spune că își va alege o soție pe care să nu o iubească, dar care să îl ajute în carieră și societate), capabil să șantajeze oameni pentru a-și atinge scopurile și să calce pe cadavre dacă este nevoie (chiar este deosebit de atent să nu lase urme în diverse situații care l-ar putea incrimina).

Un lucru important de menționat este faptul că Snow ajunge Creator de Joc după ediția a 10-a și ajunge să pună în aplicare tot felul de idei! Așfi extrem de curioasă să citesc o continuare a acestui roman pentru a vedea care idei au fost aduse de el pentru îmbunătățirea Jocurilor și câte au rămas până la ediția din „Jocurile Foamei”.

Romanul a fost publicat de Editura Nemira și îl puteți găsi aici.