Muzică

E 19:00 și îmi dau seama că e vremea să merg acasă, după o zi de luni de muncă. Nu prea înțeleg mereu de ce lumea iubește mai puțin această zi, dar, uneori, nici mie nu îmi place prea mult. Parcă simt nevoia unei prelungiri a weekend-ului cu măcar o zi, această zi de luni. Oare dacă aș reuși, nu aș simți că marți devine noua zi de luni? Ceva de genul “orange is the new black” sau roz sau alb sau cine știe ce culoare e la modă prin lumea modei. Acum am avea “tuesday is the new monday”. Nu sună așa rău, nu?

Anyway, îmi iau ghiozdanul și ies pe ușa biroului, îndreptându-mă spre metrou, cu nasul în fular – a fost o idee bună să port haine mai călduroase, deși de dimineață părea să fie cald și deja începusem să regret hainele puse pe mine. Iată că vremea friguroasă mai ține un pic!

Valuri de oameni se scurg spre metrou, iar eu fac parte dintr-un astfel de șuvoi, care merge ca un roboțel pe același drum: acasă – muncă, muncă – acasă. Printre picături, merg prin vreo librărie sau arunc un ochi prin magazine fără mare chef.

Azi nu am stare pentru nimic, îmi doresc să ajung acasă, să fac un duș fierbinte și să mă așez în fața televizorului.

Ajung la metrou și mă așez pe un scaun, așteptând următorul tren; las să treacă prin fața mea mai multe trenuri până să urc, pentru că mă întâlnesc cu soțul meu la următoarea stație, iar el nu a ajuns încă pe peron.

În timp ce butonez telefonul absentă, privesc oamenii din jur, e o activitate care mă liniștește și mă captivează, pentru că pot crea povești în mintea mea despre ei.

Azi, patru persoane mi-au captat atenția.

Un grup de trei adolescenți cară cu ei cutii negre pe care le pun pe jos, scoțând la iveală două viori și un saxofon. Două fete și un băiat deschid în fața lor o cutie și încep să cânte. Nu cântă perfect, poate că nici nu se armonizează între ei (nu știu că nu mă pricep la muzică), dar muzica lor transmite multe. Trec prin diverse melodii mai mult sau puțin cunoscute, încearcă o melodie nouă, care nu le iesie din prima, dar nu se dau bătuți, și, după câteva încercări, melodia sună minunat. Îi privesc cu coada ochiului și mă gândesc că mai există speranță în România cu tineri ca ei (aici am sunat ca o bătrână), care nu așteaptă, ci încearcă pe propriile puteri să își croiască un rost în viață. Lumea se oprește, îi privește și lasă câte un ban în cutia din fața lor. Pentru fiecare bănuț primit, unul din ei mulțumește zâmbind, apoi continuă să cânte.

În timp ce cântă, un domn la vreo 40 de ani, incă purtând uniforma de lucru, trece prin fața copiiilor și le pune în cutie niște bani. Îi privește puțin și merge mai departe pe peron, oprindu-se la câțiva pași de mine. Oboseala i se citește pe față, dar pare totuși bucuros că merge acasă. Ce mă face să mă uit cu atenție e un buchet de lalele roșii pe care îl ține la piept, amintindu-mi că azi sărbătorim Dragobetele. Cât de frumos că mai există astfel de oameni care cu un simplu gest pot aduce bucurie altcuiva!