Poveștile Oanei

Copilul

– Mama, poți rămâne cu mine până adorm? Îmi e prea teamă de întuneric! se auzi vocea tremurată a fetiței, iar doi ochi rotunzi și negri se iviră de sub marginea păturii.

– Scumpo, e aceeași poveste în fiecare seară, veni răspunsul, poate prea dur al lui Emily. După câteva secunde, femeia își drese vocea și spuse: E în regulă dacă las lumina de veghe aprinsă și ușa deschisă?

-Daaaa!! se bucură fetița. Noapte bună, mami!

-Noapte bună, scumpo! și ieși din camera fetiței, lăsând ușa deschisă așa cum îi promisese.

Emily își mai aruncă o ultimă privire spre fetiță, care deja respira mai greu, semn că adormise și se îndreptă spre camera ei.

– A adormit în sfârșit! Nu înțeleg de ce avem aceeași discuție în fiecare seară, parcă îi e teamă că o vom lăsa singură și nu ne va mai vedea vreodată, se plânse Emily soțului ei, Mark.

– Em, dragă, despre ce vorbești? întrebă Mark curios, ridicându-și ochii din romanul polițist pe care îl citea seara înainte de culcare.

– Despre copil, Mark! își pierdu Emily cumpătul, în timp ce își timp ce își îmbrăca cămașa de noapte, aruncând la întâmplare hainele de zi. Le pun mâine îm mașina de spălat, azi e prea târziu și sunt mult prea obosită să mai fac ceva, se gândi ea. Și azi a cerut să rămân cu ea până adoarme după ce i-am citit povestea. I-am aprins lumina de veghe și am lăsat ușa deschisă. Dacă se trezește peste noapte, o auzim și o putem liniști rapid. Măcar a adormit imediat după ce am calmat-o.

Emily se așeză în pat și stinse lampa, răsucindu-se până ce își găsi locul lângă Mark, care pusese deoparte romanul și se uita perplex la femeia de lângă el.

– Emily, fii serioasă, te rog! Ce copil, ce poveste și ce lumină de veghe?!?! Despre ce tot vorbești? Dacă e vorba de vreo glumă, nu e deloc amuzantă! se agită Mark, nevenindu-i să creadă ce auzea de la soția lui. Ce era prostia asta cu un copil?!

– Mark, dincolo e copilul nostru, fetița noastră de 4 ani, căreia îi este groaznic de frică de întuneric. Ți-am tot zis asta de câteva zile, nu înțeleg de ce te porți de parcă acum auzi pentru prima oară de asta! Emily se ridică din pat și se uită nervoasă spre Mark.

– Emily, nu cred că vorbești serios! Noi NU avem un copil! Am tot încercat, dar până acum nu s-a întâmplat. Iar dacă ăsta e felul în care vrei să mă anunți că vom avea un copil, să știi că nu e deloc în regulă. Mai bine dormi, poate ești prea obosită și stresată și nu-ți dai seama despre ce vorbești!

– Mark, nu e o glumă! Noi avem un copil, iar eu nu sunt însărcinată! Dacă nu mă crezi, vino cu mine și vei vedea singur, care dintre noi e cel obosit și stresat, cel care a uitat că are un copil! izbucni Emily, în timp ce se ridica din pat, îndreptându-se spre hol.

Mark o urmă trist, știind ce urma să se întâmple, dar fără să poată schimba ceva. Emily ajunsese în dreptul celuilalt dormitor și se uita cu grijă înăuntru – camera era goală! Cum era posibil? Acum 10 minute, își lăsase copilul dormind, înconjurat de jucării, iar acum camera era goală!

– Mark, ce se întâmplă? Unde e copilul? De ce camera goală? întrebă Emily, începând să plângă. Trebuie să sunăm la Poliție, trebuie să facem ceva, să căutăm fetița! strigă femeia, prăbușindu-se în mijlocul camerei.

– Scumpo, nu trebuie să facem nimic, șopti Mark înțelegător. Ți-am spus deja – noi nu avem un copil. De ce te-aș minți? De ce te-aș face să suferi? Crede-mă că îți spun adevărul – noi nu avem o fetiță. Vino cu mine acum în dormitor, trebuie să dormi!

Neîncrezătoare, Emily îl urmă pe Mark în dormitor, se așeză în pat și închise ochii, îmbrățișată de soțul ei. După câteva minute, Mark adormi, iar Emily se eliberă din brațele lui și se duse înapoi să se convingă cu proprii ochii că celălalt dormitor era gol. Oare își închipuise totul? Dar era atât de viu, de palpabil! Vorbise cu un copil, îl atinsese și îi citise o poveste. Cum puteau toate astea să fie doar în capul ei? Reveni amărâtă în pat și adormi, eliberându-se de discuția de mai devreme.

***

A doua zi, Emily așteptă ca Mark să se îmbrace și să audă mașina ieșind de pe alea din fața casei, semn că bărbatul plecase la muncă și apoi ieși din pătură, își îmbrăcă halatul din satin și se duce țintă în dormitorul copilului. Fără nici o surpriză, camera era goală. Deci totul era adevărat, nu avea un copil,

Și atunci, ce văzuse cu o seară înainte era, de fapt, o iluzie? Dar cum se putea așa ceva?

Emily se așeză în tăcere pe podeaua dormitorului și rămase uitându-se pierdută în jurul ei, de parcă ar fi fost o nebună.

***

Acum 15 ani, Mark o întâlnise pe Emily într-o librărie, când amândoi încercaseră să ia de pe raft același volum de poezie, întâmplător ultimul disponibil. Mark fusese un adevărat gentleman și refuzase cartea, cu o singură condiției – o ieșire la cafea. Acestei ieșiri i-au urmat multe altele – cafea, cină, prânz, mic-dejun la pat. Totul părea o poveste de dragoste din povești și chiar așa era! La scurt timp, Mark o ceruse în căsătorie pe Emily, care acceptase fără ezitări, iar nunta fusese la nivelul așteptărilor chiar și pentru cea mai exigentă femeie. Au călătorit mult, în întreaga lume, absorbind cultură, oameni, vizitând, fotografiind totul, au savurat mâncăruri mai mult sau mai puțin obișnuite, fără a avea vreo grijă. Acum 8 ani au decis că e momentul să aibă un copil și după câteva încercări eșuate, au reușit să aibă o fetiță, cu părul ondulat și ochii negri. Visul lor devenise realitate și cei doi aveau familia mult dorită!

Nimeni nu se așteptase la ce a urmat după ce fetița împlinise 3 ani! Emily ieșise cu copilul la plimbare în parcul din apropiere, care le plăcea atât de mult amândurora, mai ales în zilele de primăvară, când aleile parcului erau pline de flori și fluturi, pe care îi fugărea fetița, încercând să îi prindă.

Pe drumul spre casă, cele două au decis să meargă pe jos, pentru că vremea era minunată și încă nu simțeau obosite. Din nefericire, nu totul a fost minunat în restul zilei! Un șofer gonea nebunește prin oraș, iar mașina, scăpată de sub control, a lovit copilul din plin, iar pe Emily doar a atins-o, aruncând-o la câțiva metri în stradă. Emily își amintește ca prin ceață tot ce a urmat – oamenii care se adunaseră la fața locului, ambulanța, un urlet sfâșietor, care fusese al lui Emily, deși părea să se fi auzit de undeva din depărtare, lumini, poliție…

Copila murise pe loc, iar Emily ajunsese la spital, înnebunind la aflarea veștii… Mark încercase să o ajute, ducând-o la terapie, sperând să îi diminueze suferința, dar Emily era de neclintit în durerea ei, care o adusese într-o stare avansată de schizofrenie, făcând-o să creadă că fetița trăiește, Mark fiind cel care o credea nebună și care îi răpise copilul.

Pentru că episoadele de luciditate ale lui Emily erau din ce în ce mai rare și scurte, Mark hotărâse să o interneze, cu speranța că, într-o zi, își va reveni sau măcar va realiza ce s-a întâmplat în acea zi de primăvară. Trecuseră mai bine de 5 ani de la internare și nimic nu se schimbase… 

De fiecare dată când venea să o vadă, Emily se preschimba, imaginându-se acasă, alături de un soț care nu o credea când îi povestea de copil. Mark se retrăgea apoi, privindu-și soția din spatele unui geam, neștiind cum să o ajute…

***

– Eu știu că am un copil!!! De ce nu mă crede nimeni? Vă rog, dați-mi drumul, trebuie să îmi găsesc fetița! striga Emily din camera de spital. Din păcate, nu era nimeni în jur care să o audă. Mark o adusese în locul ăsta, promițându-i că o va face bine, dar ea știa de ce era aici – Mark credea că e nebună. Uneori și ea credea că e nebună, de cele mai multe ori nu știa ce să creadă…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll Up
Textul nu poate fi copiat!