Fatima se privește lung în oglinda agățată pe peretele din baie și își analizează fiecare trăsătură, rid sau fir de păr alb care i-a mai apărut. Buzele i s-au strâns puțin de la grijile adunate de-a lungul timpului, numai ochii mai păstrează lumina și pasiunea de altădată.
Își spală chipul cu apă rece, își perie dinții timp de 3 minute, apoi își aranjează părul și își îmbracă hainele, aruncându-și privirea pe geam. Câțiva stropi de ploaie se lovesc de geamul băii, iar Fatima urăște ploaia. De când s-a mutat în orășelul ăsta uitat de lume, simte cum sufletul i se scurge din trup zi de zi. Își repetă mereu că a venit aici din iubire pentru soțul ei, Michel, dar, uneori, iubirea asta o scoate din minți.
Michel e bărbatul perfect – o iubește necondiționat, arată bine, e inteligent, se poartă cu ea ca și cu un bibelou de teamă să nu o supere cu ceva. El crede că starea ei de tulburare se datorează faptului că Fatima nu s-a obișnuit cu ploaia și că nu și-a făcut nici o prietenă de 3 luni de când s-au mutat din centrul orașului aglomerat și poluat în care trăiau până acum. Dar de fapt, starea ei de angoasă și amorțeală e cauzată chiar de Michel; de fapt de lipsa lui de pasiune când fac dragoste. E ca și cum momentele de tandrețe dintre ei sunt programate ca vizitele la medic și trebuie urmat un plan dinainte stabilit ca totul să meargă pe o linie cât mai dreaptă. Fatima știe că vrea mai mult, își dorește o iubire care să o consume zilnic, care să o arunce până la cer și apoi să o aducă cu picioarele pe pământ, să o zguduie, vrea o iubire care să o facă să vibreze, vrea aventură, poate puțin pericol. Doar că Michel nu vede asta, nu simte că ea își dorește mai mult decât îi poate el oferi.
În ultima vreme lucrurile au devenit și mai apăsătoare între ei, pentru că Michel a revenit la slujba din oraș și e plecat aproape întreaga zi, în timp ce Fatima rămâne singură acasă și-și face de lucru cu ce poate – curățenie prin casă, spălat și călcat rufe, îngrjit florile din grădină, vreun fel de mâncare pe care l-a văzut la tv. Măcar simte că este folositoare în felul ăsta, iar Michel o apreciază pentru asta, îi cumpără flori, bomboane de ciocolată sau bijuterii scumpe, îi laudă felurile de mâncare de fiecare dată. Dar în momentul în care ajung unul lângă celălalt în pat, e ca și cum ar fi doi străini care nu s-au atins niciodată și habar n-au cum să o facă.
Fatima își alungă gândurile astea din minte, se mai privește un moment în oglindă și iese din baie, străbate holul îngust spre living, așteptându-i pe cei 2 muncitori care lucrează la instalarea unei centrale termice care să rezolve problema căldurii din casă. Faptul că iarna nu a fost tocmai blândă, i-a determinat pe cei doi să se gândească și la această variantă care, pe termen lung, pare o idee bună.
La ora 8 fix, Martin și Said își fac apariția, iar Fatima îi invită în casă, oferindu-le cafea fierbinte și prăjituri cu fructe și alune. Încearcă să pară fericită în fața celor doi muncitori, apoi realizează cât de copilăresc se poartă – de parcă pe cei doi i-ar interesa problemele ei. După câteva vorbe aruncate într-o doară despre vreme și mulțumiri pentru cafea, Fatima se apucă de călcat cămășile lui Michel, iar Said și Martin de terminat lucrarea pentru care au fost angajați. După câteva ore, Martin se scuză că nu poate să stea până la sfârșitul zilei, dar trebuie să își ducă mama la medic. Fatima îl asigură că nu e nici o problemă și că nu o să-i scadă din salariu pentru asta; oricum mai sunt câteva lucruri mărunte de pus la punct, de care se poate ocupa Said singur. Martin îi mulțumește și în 5 minute se urcă în mașină și pleacă. Fatima a terminat și ea de călcat cămășile lui Michel, iar acum privește ploaia de afară cu un sentiment adânc de ură – dacă nu ar fi plouat și astăzi, poate și-ar fi făcut de lucru prin grădină, printre flori.
Ceasul arată ora 12:30, iar Fatima se gândește să-și încălzească ceva de mâncare, mai mult de dragul lui Michel, pentru că ei nu îi este foame. Dar Michel îi spune mereu că trebuie să aibă grijă de ea și să mănânce chiar dacă el nu e acasă. Zgomotele care vin din camera centralei o fac să-și amintească de Said. Poate că lui îi este foame; ar trebui să coboare să-l întrebe, ar putea mânca împreună. Fatima coboară cu atenție treptele spre subsolul casei și rămâne în dreptul ușii dechise, privindu-l pe Said. Știe că are 23 ani și că treaba asta cu montatul centralelor o face pentru niște bani în plus. E student la Construcții și vrea să aibă o firmă a lui când va avea destui bani și o familie numeroasă, dat fiind că el a fost singur la părinți.
Îl privește pe Said cum aranjează ultimele piese pentru centrală, cum le curăță cu atât de multă grijă și mintea i-o ia razna, gândindu-se cum ar fi să o atingă pe ea cu atât de multă atenție, începe să-și dorească să fie ea în locul pieselor. Fatima simte cum inima ei bate din de în ce mai repede și încearcă să o potolească, amintindu-și că ea are 43 de ani, iar Said numai 23. Pe lângă diferența de vârstă, mai e și faptul că ea este căsătorită de mai bine de 20 de ani cu Michel. Said e un copil pe lângă ea – ar putea fi copilul ei – și cu siguranță el nu o vede altfel decât ca pe o clientă, de fapt ca pe soția unui client, că doar Michel l-a angajat. Știe că gândurile ei nu sunt normale pentru o femeie măritată, dar nu se poate stăpâni. E ca și cum soarta îi oferă o șansă la iubirea la care visează cu ochii deschiși de atât de mult timp, iubirea care să o consume, la stropul de aventură la care tânjește și pe care Michel nu i le oferă, dar nu știe cum ar trebui să procedeze. Dacă băiatul o respinge și îi spune lui Michel? Dacă acceptă și tot îi spune? Dacă i se va părea ciudat? Dar dacă acceptă și apoi pleacă și aici se termină totul? Cum ar fi? Fatima își mușcă buzele și își frânge degetele de la ambele mâini, de parcă ar fi o adolescentă îndrăgostită și nu o femeie în toată firea. Brusc prezența îi este remarcată de Said, care se întoarce și o privește intens cu ochii săi negri care o fac pe Fatima să se piardă cu firea și să iasă din camera centralei. Se refugiază în baie, privindu-se în oglindă și văzând o străină; îi este teamă că Said a văzut în ochii ei dorința și se simte rușinată de gândurile ei. Un ciocănit scurt o trezește din visare și o voce puternică o întreabă dacă se simte bine și dacă are nevoie de ceva. Fatima articulează cu greu niște cuvinte care să-l alunge pe Said, dar silueta lui în dreptul ușii îi dă de înțeles că băiatul nu o să plece de acolo până când ea nu o să iasă din baie.
Fatima își clătește fața cu apă rece și deschide dulapul pentru a căuta vreo pastilă ca să-și calmeze agitația. Nu găsește, în schimb observă un obiect pe care credea că-l aruncase de mult – un ruj roșu aprins, pe care nu l-a mai purtat de ani de zile. Îl scoate cu grijă din cutie și își aplică un strat bogat de ruj pe buze, ca să-și prindă curaj să iasă din baie și să dea ochii cu Said. Când iese din baie, băiatul e tot acolo, uitându-se la ea cu privire îngrijorată, care o liniștește pe Fatima – gândurile ei sunt numai ale ei. Mâine totul va fi uitat, ea va reveni la viața ei banală, iar Said va monta o centrală nouă în casa altui client. Îi înfruntă privirea lui Said și îl întreabă dacă ar vrea să ia masa cu ea azi. Said o privește cu mare atenție și, fără să-i răspundă, o apucă de mâna dreaptă și o trage înspre el, lipindu-și trupul de al ei. Fatima simte cum inimile lor bat la unison, de parcă ar vrea să le iasă din piepturi. Parcă și timpul s-a oprit, nimic nu mai contează acum decât ei doi.
Said o ia în brațe și își apropie buzele de ale ei. Fatima se retrage speriată, dar privirea băiatului o liniștește – azi e doar pentru ei doi și orice s-ar întâmpla rămâne între ei. Sărutul vine atât de natural încât au impresia că s-au mai sărutat cândva, într-o altă viață, iar sentimentele izbucnesc prin toți porii, amestecându-se într-un joc al pasiunii. Totul în jurul lor dispare – casă, muncă, soț, familie, spațiu și timp. Nici măcar zgomotul unei mașini care intră pe aleea din fața casei nu-i desparte pe cei doi din sărut….
Zgomot? Mașină?! Fatima se desprinde din îmbrățișarea lui Said și îl împinge cât mai departe de de ea. Își șterge repede rujul de pe buze cu mâneca bluzei de trening neagră pe care o poartă și aleargă speriată spre ușa de la intrare pentru a-l înâmpina pe Michel. Îi strigă cu o voce sugrumată lui Said să coboare în camera centralei să-și vadă mai departe de lucru și să se poarte cât mai normal. Înainte de a-i deschide ușa lui Michel și de a-i ura bun venit, Fatima îi mai aruncă o ultimă privire lui Said, care deja a ajuns la subsol fără s-o mai privească. Fatima deschide ușa și Michel o sărută inocent pe frunte, spunându-i ce bine e că o vede din nou. Atunci Said își face apariția, spunându-i că centrala e gata. Fața lui nu trădează sărutul de mai devreme. Fatima îl privește cu atenție când Michel coboară să vadă lucrarea, dar nimic nu se schimbă între ea și Said. Oare a fost real?
Michel e mulțumit – totul e așa cum s-a așteptat, iar Said își primește plata, își strânge lucrurile și se îndreaptă spre ieșire, urmându-o pe Fatima cât timp soțul rămâne să admire centrala. Inima Fatimei se strânge puțin câte puțin cu fiecare pas pe care îl face alături de Said, știind că el va pleca, iar ea va rămâne în urma lui singură, cu aceeași viață mediocră alături de Michel. Ușa se deschide și sapă o prăpastie între Fatima și Said până când Said îi șoptește la ureche „Ești frumoasă! Să nu uiți asta niciodată!”. Apoi își pune șapca veche pe cap și pleacă fluierând, cu mâinile în buzunare spre stația de autobuz din colțul străzii. În urma lui, Fatima se sprijină de ușă și trage puternic aer în piept, zâmbind fericită, gândindu-se că asta e iubirea de care avea nevoie, iubirea care să o consume până la ultima picătură de viață din ea. Își aranjează hainele pe ea înainte de a intra în casă și pășește fericită în casă, spre iubirea simplă, dar sigură pe care i-o oferă Michel.
