Aerul rece de ianuarie o îmbracă pe Natalia D. ca o haină, iar ea simte vântul ca pe o a doua piele. Natalia se îndreaptă grăbită spre stația de metrou în speranța că va scăpa măcar un pic de frigul care o urmărește ca un vis urât de când a ieșit din casă. În ciuda frigului străzile sunt pline de oameni la fel de grăbiți ca și ea, care merg spre muncă, cu ziarul într-o mână și paharele cu cafea aburindă în cealaltă, cu genți fițoase atârnându-le pe umăr și cu aceleași fețe triste și posomorâte din fiecare dimineață.
Se oprește și ea la un chioșc și își cumpără o cafea cu lapte și scorțișoară din care soarbe puțin și își frige limba ca în fiecare dimineață. Știe că o i se întâmple asta, doar că nu se poate abține. Adulmecă preț de câteva secunde aroma cafelei proaspete, apoi pune capacul peste pahar și se îndreaptă spre ultimul semafor – cel care o desparte de căldura și siguranța metroului.
Natalia se privește pentru câteva secunde în geamul unui magazin în timp ce așteaptă ca semaforul să își schimbe culoarea și își vede fața obosită, cu cearcăne încă vizibile în ciuda corectorului aplicat din belșug dimineață în baie. Până și hainele îi stau ciudat pe ea, a slăbit câteva kilograme în luna asta. Nici măcar de Crăciun nu a reușit să pună ceva pe ea, deși a mâncat mai mult decât suficient. Munca asta o dă peste cap încontinuu. Nici sfârșiturile de săptămână nu o fac să se simtă mai bine – chiar și atunci muncește. Mereu se găsește câte o hârtie de verificat, câte un client nemulțumit căruia nu-i pasă că și tu ești om ca și el și cere să i se rezolve problema indiferent de ora la care sună. Câteodată îi vine să arunce telefonul de serviciu pe geam sau să-l scufunde în cada plină cu apă fierbinte. Natalia speră că promovarea mult așteptată o să vină zilele astea și o să mai scape de responsabilități – va avea propria ei asistentă care să o ajute cu o parte din îndatoriri. Cât de bine o să fie!
Semaforul se aprinde pe verde, mașinile se opresc fumegând, iar pietonii pot trece pe partea cealaltă a străzii spre gura de metrou. Natalia se grăbește să nu rămână și la al doilea semafor și coboară rapid treptele spre metrou. Nici nu ajunge bine jos că simte aerul cald din stație care o învăluie și, în timp ce își scoate mănușile, simte cum i se dezgheață degetele, iar unghiile încep să treacă de la culoarea mov la rozul pal pe care îl au tot timpul. Metroul apare după 5 minute și e plin. Natalia se înghesuie între câțiva studenți gălăgioși, încercând să nu verse cafeaua pe ea sau pe cei din jur și asteaptă absentă să ajungă la destinație. Stațiile se succed una după alta lent, în timp ce Natalia visează cu ochii deschiși la o noapte lungă de somn….hmm, nu i-ar prinde rău nicio vacanță, una scurtă de vreo 2 – 3 zile, undeva la munte sau poate pe o plajă cu nisip fierbinte sau… Vocea doamnei care anunță stațiile metroului o trezește din reverie pe Natalia care își face loc spre ușă și coboară pe peron. Se uită la ceas – 7:45 – și se îndreaptă spre ieșire fără prea mare tragere de inimă. Gândul la frigul de afară îi dă dureri de cap, dar nu poate să-și facă griji tocmai acum. Simte că azi va fi o zi bună la muncă. Natalia își pune mănușile și își face curaj să dea piept cu frigul de afară. La suprafață, aceeași poveste gri ca mai devreme – aceleași fețe triste, obosite și ursuze, alți oameni care se grăbesc spre muncă. Natalia se asigură și traversează strada spre clădirea cu 15 etaje în care lucrează. Intră pe ușa principală, scotocind după legitimație pe care i-o arată paznicului care îi zâmbește cald ca în fiecare dimineață. E singurul om ce pare vesel în firma asta. E un bărbat de vreo 45 de ani, cu ochii blânzi, care o privește 5 zile pe săptămână de parcă i-ar fi copil. Într-o zi i-a și spus că munca asta o să o îmbolnăvească și o s-o bage în spital dacă nu se îngrijește. I-a mai zis că o vede zi de zi cum ajunge înaintea tuturor la seriviciu și cum pleacă ultima, mult după ora la care ar trebui să plece din firmî. Serviciul i-a ajuns casă, prieten, soț și copil. Își face griji pentru ea, într-un fel pentru că îi amintește de fiica lui. E tânără și nu vede că ritmul ăsta infernal o distruge puțin câte puțin, iar ea nu își dă seama. Natalia își amintește că l-a privit pe paznic și l-a liniștit spunându-i că o să fie bine, că asta face de când se știe – muncește până la epuizare, dar că nu simte deloc. Ce-ar face ea dacă nu ar veni la job? Până și weekend-ul o plictisește. I-a zâmbit rapid omului care își făcea griji pentru ea și și-a văzut de drum. Astăzi se simte rușinată de vorbele pe care i le-a spus atunci, pentru că știa că nu sunt deloc adevărate. Epuizarea fizică nu o încântă deloc, iar sfârșitul de săptămână e mană cerească pentru ea. Paznicul i-a făcut semn să intre și a salutat-o ca în fiecare zi. Natalia i-a răspuns și și-a aruncat ochii pe ecusonul lui pentru că nici măcar nu știa cum îl cheamă – pe ecuson scria Mihai G., apoi s-a îndreptat spre lift. Ușile liftului s-au deschis și s-au închis în urma ei silențios, Natalia a apăsat butonul pentru etajul 7 și a așteptat în liniște să ajungă la biroul ei de pe culoarul de la geam.
În timp ce liftul urcă, mai soarbe puțin din cafeaua care s-a răcit deja și acum nu o mai frige. Ar trebui să-și schimbe obiceiul ăsta ciudat cu friptul limbii dimineața. Melodia din lift e îngrozitoare, niște note aruncate la nimereală care se tot repetă, de parcă singurul lor scop e de a-i face pe angajați să urască și mai mult trezitul de dimineață doar ca să asculte melodia asta proastă. Liftul se oprește în sfârșit, iar Natalia coboară și se îndreaptă spre biroul ei. Pe culoar, tot felul de bilețele colorate anunță angajări la diverse departamente, atenționări în caz de calamități (incendii, inundații, cutremure etc etc) pe care nimeni nu le citește vreodată și …. mesajul conform căruia astăzi se anunță persoana care va fi promovată. Natalia este pur și simplu înmărmurită, nu se așteptase la asta, măcar de-ar fi știut ca să-și fi pus niște haine mai drăguțe pe ea. În fine, nu hainele contează, ci munca pe care a depus-o de-a lungul timpului în cadrul companiei. Repetă în minte niște frânturi de speech în care mulțumește șefilor și colegilor, în care explică ce o să schimbe în structura departamentului și în care o să anunțe deschisă poziția de asistent personal. Se așează pe scaun în fața mesei pe care tronează un monitor uriaș, alături de o vază fără flori, câteva bilețele cu chestii urgente pe care le are de rezolvat azi, vreo 2 agende pline cu numele unor clienți importanți și numerele lor de telefon și cana de cafea cu buline colorate pe care o ține la muncă. Își aruncă paharul gol de cafea la coș, își deschide calculatorul și se apucă de butonat tastatura. După vreo 30 de minute încep să apară și colegii ei, veseli și făcând pronosticuri asupra celui sau celei care va deveni șeful departamentului. Cu toții speră la postul ăsta, cu toții și-l doresc, fiind convinși că va fi al lor. Doar Natalia e sigură că ea e norocoasa. Era atât de bucuroasă că azi se anunța persoana care va fi promovată, încât nici nu a fost atentă la cei din jurul ei până la ora 12:45 când urma să se facă anunțul.
Angajații au fost chemați în sala de conferințe și după ce toți au luat loc, pe ecranul plat al televizorului de pe perete a apărut imaginea unei tinere proaspăt anagajată, deasupra căreia era scris mesajul „Felicitări, Eliza F., pentru promovare! Tu ești noua șefă a departamentului de advertising!”. Pentru câteva momente, Natalia nici nu a făcut legătura dintre fotografie și textul de felicitare. Apoi zgomotul făcut de dopul unei sticle de șampanie a trezit-o din reverie, făcând-o să realizeze că sperase în van la ceva ce i se oferise pe tavă altcuiva. După toastul și felicitările de rigoare, angajații s-au îndreptat înapoi spre birourile lor pentru a-și continua munca din ziua respectivă. Natalia simțea că i se înmoaie picioarele și știa că, dacă ar fi întrebat-o cineva cum se numea, nu ar fi fost capabilă să-i răspundă.
Eșecul în carieră a dărâmat-o pe Natalia, ochii i s-au împăienjenit, iar șocul a lovit-o din plin. Muncise mai mult decât toți colegii ei, stătea tot timpul peste program, nu lăsa niciodată nici un dosar neterminat. Clienții din portofoliul ei erau mulțumiți de treaba pe care o făcea, șefii ei nu aveau nimic să-i reproșeze, ba chiar o apreciau pentru cât de mult se străduia să facă totul cum trebuie și pentru eficiența ei la locul de muncă. Nu îi venea să creadă că Eliza F., care venise de 2 luni în companie, primise postul. I se părea nedrept că o tipă care întârzia mereu fusese avansată într-un timp atât de scurt. Putea fi oricine în locul ei – Marius B., Cristina A. sau Adrian S.. Cu toții lucraseră cot la cot cu Natalia, dar nici unul nu fusese ales. În schimb o aleseseră pe fata cea nouă și nu înelegea de ce. Pentru că era tânără, pentru că era rudă cu cineva din firmă…? Natalia încerca să-și ascundă dezamăgirea de ochii colegilor și să țină pentru ea frustrarea care o încerca în momentul acela. Inima i se strângea ca într-o menghină, dar fața ei spunea altceva. Lăsa impresia că totul este ok, că nici măcar nu îndrăznise să spere că ea ar fi putut fi luată în considerare pentru postul respectiv. Natalia își aruncă ochii spre ceas – 13:00; mai erau 4 ore până la terminarea programului și simțea deja că se sufocă. S-a ridicat de pe scaun și a ieșit pe balcon să ia o gură de aer pentru câteva minute, iar când s-a întors să-și reia lucrul, a felicitat-o pe Eliza F. pentru performanța ei.
Până la terminarea programului, Natalia s-a foit pe scaun, a încercat să se liniștească, dar simțea cum i se scurg puterile și concentrarea la ceea ce avea de făcut în ziua aceea, iar o durere intensă îi sfredelea capul ca un burghiu. Când a observat că biroul începea să se golească s-a uitat la ceas care anunța ora 16:45. Încă 15 minute și era liberă să se repeadă acasă, să-și pună capul pe pernă și să țipe cât o mai țineau puterile. La ora 17:00 Natalia a ieșit în viteză pe ușă, i-a spus șoptit la revedere paznicului, a traversat strada și a intrat în metrou exact când vocea doamnei care anunța stațiile transmitea mesajul „Atenție, se închid ușile!”.
Nici nu simțise drumul până acasă, avea privirea încețoșată și mergea cu pași mărunți, precauți pe stradă fără nicio țintă. Nici frigul nu o mai deranja, parcă era una cu el. Își dăduse seamna unde era în momentul în care răsucise cheia de la apartament în ușă, iar motanul tărcat pe care îl adunase de pe stradă venise în întâmpinarea ei ca de obicei miorlăind de foame. Natalia îl mângâiase un pic pe cap și pe spate, apoi încuiase ușa și se dusese în bucătărie să caute o conservă cu mâncare pentru pisici. Mai avea câteva conserve pe raftul de jos în frigider. Oftase ușor când văzuse frigiderul gol, dar s-a gândit că o să meargă la cumpărături mai încolo, după ce se odihnea puțin. Natalia nu se era în apele ei, parcă și bucătăria se învârtea cu ea. A desfăcut conserva și a pus-o pe podea în fața motanului, apoi s-a îndreptat spre baie cu gând să-și facă un duș fierbinte care să alunge din mintea ziua de azi. Doar că în momentul în care traversa sufrageria, o împunsătură dureroasă i-a străbătut pieptul și a simțit cum i se taie respirația și se sufocă, apoi Natalia s-a prăbușit pe canapeaua din sufragerie cu fața în jos.
Motanul se speriase și încercase să o trezească, dar plânsetul lui nu o mișcase deloc pe stăpâna lui. Într-un final, se cuibărise lângă capul ei, așteptând un semn că fata e bine, dar nimic nu trăda că Natalia ar fi bine. De fapt, undeva în adâncul sufletului, motanul știa că stăpâna lui plecase undeva de unde nici miorlăiturile lui nu ar fi adus-o înapoi.
După vreo câteva zile, Mihai G., pazinicul firmei, și-a dat seama că ceva era în neregulă cu Natalia de nu venise la muncă și nici nu anunțase că o să lipsească o perioadă de la slujbă. El le-a spus șefilor că Natalia D., de la departamentul de advertising, lipsea de 2 zile. La început nu l-a luat nimeni în serios, de parcă un paznic putea să țină evidența angajaților firmei. Apoi, verificând, șefii au înțeles că se petrecuse ceva cu Natalia. După telefoane insistente de dimineața până seara, managerul și-a luat inima în dinți și a sunat la Poliție și a anunțat lipsa tinerei de la locul de muncă. Au urmat deplasarea polițiștilor la sediul firmei pentru întrebări amănunțite cu privire la persoana dispărută și, eventual, o fotografie (în caz că se dovedea că dispăruse sau că fusese răpită). Într-un final, polițiștii au ajuns la apartamentul Nataliei, au sunat la ușă și, neprimind niciun răspuns, au spart ușa. Motanul tărcat al fetei i-a întâmpinat de pe canapea cu miorlăituri de parcă i se rupea sufletul de durere. Imaginea i-a înspăimântat pe polițiști – cadavrul Nataliei zăcea pe canapea, cu fața în jos, iar mirosul era de nesuportat. O ambulanță a ajuns la locul faptei după alte 5 minute, iar medicii au stabilit că nu era vorba nici de crimă, nici de sinucidere, ci, pur și simplu, tânăra de 28 de ani murise din cauza suprasolicitării fizice de la locul de muncă.
Patronii firmei la care lucra Natalia D. au înlemnit când au aflat cauza morții fetei și au încercat să se spele pe mâini, spunând că nu era vina lor că o angajată muncea mai mult decât i se cerea. Într-un comunicat de presă, purtătorul de cuvânt al firmei a transmis condoleanțe familiei (Natalia nu avea pe nimeni, doar o mătușă de-a mamei plecată în străinătate de mai bine de 8 ani pe care Natalia nu o mai văzuse de când era mică) și promisiunea că angajații vor fi controlați mai des pentru a vedea dacă mai există astfel de cazuri. Ziarele au făcut ceva vâlvă având păreri contradictorii. De o parte erau ziarele care considerau că firmele își exploatează angajații până la epuizare pe bani puțini. De cealaltă parte se aflau cei care credeau că tânăra își pusese singură capăt zilelor și că era imposibil ca cineva să moară dintr-un motiv atât de banal ca munca. În scurt timp, conflictul luă sfârșit, iar ziarele deja dezbăteau cine va fi nou primar al orașului și aduceau argumente în favoarea candidatului pe care fiecare publicație îl susținea. Chiar și colegii Nataliei uitaseră de ea, discutaseră ceva timp despre ea, iar când biroul ei fusese ocupat de o nouă angajată, discuțiile încetaseră de parcă nici nu ar fi lucrat vreodată în firma respectivă o tânără pe nume Natalia D.
După o săptămână, trupul Nataliei era depus într-o groapă la cimitirul săracilor (dat fiind că nu avea pe nimeni, iar firma nu voise nici să audă că trebuie să îi plătească înmormântarea) de la periferia orașului. La înmormântare fusese prezent tovarășul ei din ultimele luni, motanul și paznicul firmei, care plătise din economiile sale un preot care să țină slujba de rămas bun pentru tânăra care murise din prea multă muncă. În 30 de minute slujba luase sfârșit, iar coșciugul cu trupul Nataliei era pus în groapa proaspăt săpată de dimineață, pe care au acoperit-o cu pământ și cu un trandafir alb, lăsat de Mihai G., paznicul, care fusese singurul care se gândise la sufletul fetei.
Cerul căpătase o culoare cenușie, soarele ascunzându-se în spatele norilor întunecați și o ploaie măruntă începuse să cadă când paznicul și motanul tărcat ieșeau pe poarta cimitirului împreună….